Descriere
CARMEN MARTIN GAITE este una dintre cele mai importante si mai energice scriitoare a literaturii spaniole. A fost distinsa, pri ntre altele, cu Premiul Nadal si Premiul Principele de Asturia pentru Literatura. Printre scrierile sale figureaza romanele Entre visillos (1957), Ritmo lento (1963), Retahilas (1974), Fragrnentos de interior (1976), El cuarto de atras (1978), Cuentos completos (1978, 1994 si 2005), El castillo de las tres murallas (198 1), El pastel del diablo (1985), Dos relatos fantasticos (198 6), Sibyl Vame (1989), Caperucita en Manhattan (199 0 ), Nubosidad variable (1992), Dos cuentos maravillosos (1992), La Reina de las Nieves(1994), Lo raro es vivir (1997), Irse de casA (1998), Los parentescos (2000),eseurile El procesos de Mancanaz: historia de un empalamiento (1970), Usos amorosos del dieciocho en Espana( 1973), El conde de Guadalhorce, su epoca y su labor (1976), Usos amorosos de la Postguerra espanola (1981), El cueto de nunca acabar(notas sobre la narracion,el amor y la mentira) (198 3), Desde la ventana: enfoque Jemenino de la literatura, espanola (1987) si piesa de teatru La hermana pequena (1999) . A mai publicat volume de poezie, jurnale si culegeri de articole.
Nota preliminara
Acest roman, la care am inceput sa lucrez inca din 1975, a cunoscut un proces de elaborare plin de peripetii. Am inceput sa–l scriu cu ,,de-adevaratelea" in 1979, prin primavara, si am lucrat constintios la el pana pe la sfaritul lui 1984, mai ales in toamna acelui an, cand am petrecut mai mult t imp la Chicago. Eram acolo in calitate de profesor invitat si locuiam la etajul al saptesprezecelea, intr-un hotel vechi, Blackstone, cu usa turnanta. Camera avea vedere spre lacul Michigan; imi mutasem masa langa fereastra si-mi petreceam acolo seri intregi lucrand . De aceea asociez mereu Regina-Zapezilor cu senzatia de frig si dezolare pe care mi-o dadea acel lac imens. Mi se pare ca intr-un interviu pe care I-am acordat la acea vreme am si vorbit de acest proiect literar pe care ii consideram destul de avansat, crezand ca-l pot termina dupa intoarcerea la Madrid.
Si totusi, de prin ianuarie 1985, din motive strict personale, numai gandul la Regina-Zapezilor imi ingheta inima; asa ca am ingropat acele caiete cat mai
adanc in pamant, crezand ca nu voi mai avea niciodata chef sa le trezesc la viata.
Dar n-a fost deloc asa. Opt ani mai tarziu, imediat dupa publicarea romanului Nubosidad variable, suferind de vidul pe care ii lasasera in urma lor Sofia Montalvo si Mariana Leon, mi-am reamintit de Leonardo Villalba cu o sfasietoare nostalgie,ca atunci cand ai nevoie de sprijinul unui prieten caruia i-ai pierdut urma. Si pornesti in cautarea lui, trebuind sa faci fata atator emotii neprevazute, cum se intampla la orice reintalnire, ca un cutit rasucit in rana.
Prin urmare, am inceput sa caut caietele acelea; imi aduceam perfect aminte cum aratau, dar nu reuseam deloc sa dau de ele. De-a lungul celor trei zile de rascolit prin sertare, etajere si valize, cautarea devenea din ce in ce mai anxioasa si mai patimasa. Cand, in sfarsit, le-am gasit, am simtit o usurar e car e m - a facut sa-mi dau seama cat de importanta era pentru mine povestea aceea, certitudine din ce in ce mai puternica dupa ce am inceput sa le citesc in 1992, intr-o seara de iulie, la Santander, hotarata fiind sa n-o mai abandonez niciodata. Nu-mi mai aduceam aminte nici de cat scrisesem, nici de toate insemnarile facute ca s -o pot continua. Totusi, mai aveam mult de lucru si destule enigme de rezolvat. Aproape fara sa -mi dau seama, m-am inhamat din nou la treaba si povestea a prins viata. Pentru simplul motiv ca nu murise.
Am tinut sa spun cateva lucruri despre acest proces mai ales pentru a preveni reactia acelora care, intrebandu-ma ,,Si acum la ce lucrati?", se mira intotdeauna cand afla ca pentru un roman atat decomplicat si de ,.,special" ca acesta mi-au trebuit mai putin de doi ani ca sa-l scot din palarie. Si mai am un motiv: actiunea se desfasoara la sfarsitul ani lo r '70; se intelege de la sine din moment ce atunci mi-a venit ideea sa-l scriu. Cred totusi ca este important sa amintesc acest lucru cititorului, deoarece nici localurile de noapte din Madrid: nici traiul intr-un sat pierdut sau la inchisoarea din Carabanchel nu mai sunt acelea si ca acum cincisprezece ani. Cincisprezece ani inseamna mult timp. Trebuie sa-i traiesti, ca sa-ti dai seama.