Acceptare (Trilogia Southern Reach, partea a III-a) - Jeff VanderMeer

A treia parte din trilogia SOUTHERN REACH.

Trilogia SOUTHERN REACH este finalista a premiilor World Fantasy (2015) & Kurd Laßwitz (2016).

E iarna in Aria X, teritoriul care, de mai bine de treizeci de ani, a ramas invaluit in mister, caci toti membrii expeditiilor care s-au aventurat dincolo de frontiera sa au disparut ori s-au imbolnavit grav. Chiar si Divizia Sudica, agentia care cerceteaza probele aduse din Aria X, a intrat in colaps. Asa ca, intr-o ultima incercare disperata, cativa temerari se incumeta sa patrunda in taramul anomaliilor, hotarati sa gaseasca raspunsurile cautate de atata timp. Pentru ca, daca si ei vor da gres, lumea intreaga va fi intr-un pericol de neimaginat.

„Ador trilogia SOUTHERN REACH, de Jeff VanderMeer! E terifianta si fascinanta!“
Stephen King

„O carte infricosatoare, ca un roman de groaza de moda veche a carui actiune se petrece insa intr-un viitor nu prea indepartat. Anumite fragmente sunt atat de intense, incat va pot da peste cap intreaga viziune asupra lumii.“
The Washington Post

„Am inaintat, cu arma atintita asupra fiarei. De atat de aproape, geamatul ei era asurzitor, avand vibratia stranie, guturala, a unui clopot de catedrala, a unuia viu, insa. Nu aveam cum sa ma apropii in liniste – solul era acoperit cu stuf uscat peste namol si iarba, care-mi scrasnea sub pasi –, insa fiinta dormea inca. Am luminat-o cu lanterna. Corpul ei avea consistenta si forma unui porc urias incrucisat cu un limax, iar pielea albicioasa era presarata cu portiuni raioase, acoperite cu muschi verzui. Bratele si picioarele aratau ca membrele unui porc, insa cu cate trei degete groase la capete. Pozitionate pe trunchi, langa ceea ce am presupus ca era pantecul, se mai aflau doua apendice, care aduceau cu niste pseudopode carnoase. Creatura le folosea ca sa-si carmeasca trupul masiv, insa se zvarcoleau des, intr-un chip jalnic, si se izbeau de pamant ca si cum n-ar fi fost in totalitate sub controlul ei. […] Ar fi trebuit sa simt ceva. Ar fi trebuit sa ma simt miscata sau dezgustata de intalnirea aceasta. Insa, dupa coborarea in turn, dupa anihilarea mea de catre Tarator, nu mai simteam nimic. Niciun pic de emotie, nici macar obisnuita si banala mila, cu toata exhibarea aceasta de trauma, de agonie dincolo de puterea de intelegere.“