Atata cat poti. Mic pateric al oraselor - Vasilis Argiriadis

Cineva s-a dus la parintele Andreas pentru a vorbi cu el.
- Parinte, vreau sa-ti citesc ceva. Un cuvios parinte i-a spus altuia: „De ce te feresti de noi, parinte?”. Celalalt cuvios i-a raspuns: „Dumnezeu stie ca va iubesc. Dar nu pot sa fiu si cu Dumnezeu si cu oamenii. Puterile netrupesti, ingerii, care sunt mii si mii, au o singura vointa. Pe cand oamenii au multe. Asadar nu-L pot lasa pe Dumnezeu pentru a merge cu oamenii”.
Ce vrea sa spuna acel cuvios, parinte? Nu este fratele nostru chipul lui Dumnezeu? Se poate ca traditia sa incurajeze departarea de aproapele?
Parintele Andreas i-a raspuns:
- Asta ai citit-o in vreo carte cu povestiri despre monahi, mai exact despre asceti, nu-i asa? Se pare ca pentru anahoreti linistea este mare lucru… ce sa-ti spun… Eu nu sunt vreun „specialist” care vorbeste despre cele monastice… nu stiu despre acestea…
Oricum, cred ca pentru noi, oamenii oraselor, trebuie aplicat un alt fragment, spus de un alt om „luminat”… Poate ca spune acelasi lucru ca cel pe care mi l-ai citit… dar pe pasi… Asculta ce spune: „Iar daca nu poti face viata ta asa cum o vrei, straduieste-te macar pe cat poti: n-o risipi in valtoarea lumii, in multe miscari si discutii. N-o risipi invartindu-te de colo-colo si pierzandu-te in relatii si tovarasii banale si zadarnice”.
Daca ceea ce mi-ai citit ti se pare nepotrivit pentru noi, oamenii oraselor, fa ceea ce ti-am citit eu. Atata cat poti…”.