Batranii. Domeniul Stanislas – Ioan Suciu

Cartea este despre niste batrani; despre evolutia si zbaterile lor, de a depasi obstacolele si greutatile din societate, si nu numai atat, dar de a le trece cu oarecare nonsalanta, cautand sa se comporte la fel ca niste oameni in forta, mascand realitatea. Pe parcursul naratiunii, varstnicii se arata ipocriti, josnici, subiectivi si nedrepti, dar si curajosi uneori, aruncandu-si in lupta toate fortele reusind sa se manifeste ca niste oameni tineri, in ciuda parului alb si a ridurilor de pe obraji. Au bravat in fata unor femei tinere, reusind uneori sa pacaleasca soarta. Au participat la concurenta din societate pentru a atinge diferite performante. Chiar pe la inceputul romanului, are loc o scena dintr-un local, unde niste batrani imbracati elegant, se apuca sa danseze kazacioc, pentru a impresiona niste femei. Aspectul figurilor lor imbatranite a contrastat cu miscarile rapide si energice. Personajul principal nu este un batran, dar are prieteni numai niste varstnici mult mai in etate; Stanislas – 68 de ani, Herman – 69 de ani si altii. Ei intra in conflict cu primarul Zelinski, un individ egoist si incorect, corupt si lipsit de empatie, preocupat mereu de aranjamente si afaceri dubioase. Stanislas era proprietarul unor cladiri si a unui teren dintr-o zona marginasa a capitalei, si adunase acolo o multime de oameni cam de conditie proasta, pentru a le da de lucru si a urmari ca ei s-o ia pe cai mai bune. (Domeniul Stanislas). La un moment dat, niste motociclisti iau in deradere un batran om fara capatai, Chiril.

„Deodata o piatra m-a lovit in umar; concomitent, o alta piatra i-a atins lui Chiril varful capului. A urmat o ploaie de pietre, care din fericire nu ne-au mai atins. Dintr-un tufis au iesit trei tineri cu aspect de motociclisti, care radeau de se prapadeau. Faceau haz de Chiril, il aratau cu mana si izbucneau in hohote. Baietii aveau tatuaje pe bratele goale si erau rasi in cap, avand cate o mesa de par ca la samurai. Am sarit de pe banca parasindu-l pe vagabond si indepartandu-ma putin. Derbedeii nu mi-au bagat in seama miscarea, continuand sa se concentreze asupra lui Chiril. In mainile lor aparura niste cravase cu care l-au lovit pe omul strazii. Pe obrazul sarmanului aparu o crapatura sangeranda, ca o taietura de brici. Chiril se ridica in picioare si striga cu o voce puternica si putin cantata, cum folosesc preotii in biserici:
– Opriti-vaaaaa!

Nelegiuitii nu s-au oprit. L-au lovit cu si mai mare furie, provocandu-i rani usturatoare. In timp ce-l maltratau, huliganii radeau de li se vedeau dintii albi, de carnasieri. L-am vazut pe Stanislas apropiindu-se in fuga, pe alee. Chiril se ridica in aer, ca un actor propulsat in sus de pe o rampa de filmare. Numai ca el nu avea nicio platforma dedesubt, plutea pur si simplu. Se ridica vreo trei metri, atat cat nu mai putea fi ajuns nici cu mainile intinse. Agresorii ramasera cu gesturile neterminate, privind cu gurile cascate, in sus. Apoi, se dadura cu spatele, ca si cum un vant puternic s-ar fi iscat contra lor. O luara la fuga.”