Boierii mei si Europa - Despina Skeletti-Budisteanu

 

 ”In 1972 am plecat din Romania pentru totdeauna, luand sub brat cele patru blazoane, cel al familiei Budisteanu, cel al familiei Vignali, cel al familiei Skeletti si cel al familiei Mavrocordat, fotografii si o valiza cu strictul necesar, in cap mai mult amintirile unei vieti de 42 de ani, educatia (cei sapte ani de-acasa, putinul care a mai fost de la scoala, resturi ingurgitate de prin carti), patanii multe (si ele mai mult negative), o infatisare placuta – nici frumoasa cum era Mama, dar nici urata (cam mica, dar facusem fata pana atunci bine asa cum eram, in primul rand sanatoasa, plina de forta, cu un curaj de care se mira lumea) –, cultura, principiile, valorile, memoria si experientele, in general proaste. Nu, blazoanele nu le-am putut lua cu mine (afirmatia de mai sus a fost o figura de stil!), pentru ca nu aveam voie sa luam nicio hartie, nicio fotografie, ce sa mai vorbim de document, dar am trimis prin posta, oficial, in plicuri mici, incetul cu incetul, tot felul de amintiri scrise sotului meu, care parasise tara cu doi ani inaintea noastra. Asa am putut sa expediez si bruma de hartii si fotografii de familie care rezistasera razboiului, bombardamentului, refugierilor, lipsei unui acoperis stabil, si mai ales durabil, si pe care le tarasem cu mine de-a lungul anilor de colo, colo, in diferite genti sport pe care mi le tranteam pe un umar si plecam cu ele dintr-o asezare provizorie intr-alta. asa se face ca astazi, cand scriu, ma pot baza pe cate ceva. Mi-am facut de-a lungul timpului si note pe carnete si carnetele, pe colturi de hartie, pe unde nimeream si in inima si in creier, repetandu-mi-le din cand in cand, ca sa nu le uit si sa le pot duce totusi cu mine si reda mai tarziu. Sunt mai mult de 40 de ani de cand suntem departe de tara. Vad acum ca m-a ajutat si memoria din care izbucnesc imaginile, dand peste mine oricand, oriunde, asa deodata si, „inghiontindu-ma”, ma indeamna sa scriu si sa nu le iau cu mine pe lumea cealalta, ci sa le las cititorilor pentru mai tarziu. M-am infiorat cand am realizat ce multi sunt strabunii boieri ramasi in urma mea si care cu totii ar mai avea ceva de spus... Pentru ca nu stiam daca voi reusi prin scrisul meu, cat de cat, sa-i multumesc in ce priveste efectul pe care ceea ce voi scrie il va avea asupra urmasilor nostri. azi sunt inca (mirare!) aici pentru voi, cititorii mei, si scriu nu numai pentru descendentii mei, ci pentru toti cunoscutii si necunoscutii, pentru toti care au trait in Romania, traiesc acolo sau sunt numai interesati de Romania epocii 1930-1972, asa cum am cunoscut-o eu. Sufletul meu a fost oglinda acelei epoci in Romania, reflectand mai apoi intre strainii intre care ma aflu, numai umbrele si luminile vietii mele dinainte de a ajunge printre ei, pe care le-am considerat a fi pe intelesul acestei lumi noi. Cei din generatia mea si cei care ne-au urmat imediat am fost sortiti sa traim in timpuri tulburi, de rasturnare si tranzit, timpuri urate, dar am supravietuit, iar eu mai sper, cu ajutorul lui Dumnezeu si drept multumire ca am ajuns ziua de azi, sa reusesc sa afirm si in scris ceea ce am in suflet si in minte.” (Despina Skeletti-Budisteanu)