Cele doua capete ale tacerii - Vianu Muresan

preambul

daca as fi stiut atunci – cand stateam absorbit

cu obrazul culcat pe perna din cuvinte

ca intr-o magnifica alegorie

potrivita unui destin scriitoricesc –

ca va fi vorba de inspiratie, as fi scris

m-as fi lasat starnit de ambitie

as fi intrat intr-un vis

as fi colectat impresii, idei, notatii

ca sa nu scap acele rare fermentatii

cand mintea framantata de opera

dupa indelungi perioade de ceata, confuzie

prinde in sfarsit un moment de infuzie

si deodata forma se lamureste singura

vine parca de la sine

ca si cum ar fi colaborat in ascuns

o nobila instanta care nascoceste mai bine,

iar din acel moment textul, care suna fad

mediocru si monoton,

capata o voce noua si un alt fason

in care vechi rostiri fara de ritm, fara de melodie

rasuna deodata precum privighetoarea-ntr-o vie

parca un vechi, la vremea lui faimos poet persan

ti-ar fi imprumutat graiul

ca sa implineasca neterminatul divan

– locul in care candva un trimis a cantat

va pastra viu ecoul

pana cand unui alt poet, din alta limba poate, din alt timp

ii va fi dat ochiul ca sa tinteasca-n Olimp

si viziunea, ca sa razbeasca

inspre departele ce e icoana cereasca

atunci harul adamic de a spune pe nume

va scoate din neguri noi chipuri, o lume

care nu va fi antica in stil, nici moderna,

ci simpla, fireasca precum rostirea eterna –

dar n-am stiut la timp ce se petrece

nu am inteles felul ciudat in care nelinistea se preface in cant

cum cuvintele se impletesc in versuri, in rostiri

lucrate cu niste degete foarte, foarte subtiri

de cele pe care cinstitii antici le numeau muze

pentru ca nicio cantare nu le curgea zadarnic pe buze

niciun cuvant pe care-l rosteau nu era lipsit de noima, de miez

incat, pe urmele lor, am ajuns sa-mi compun

sa zicem asa, o arta poetica a mea, un crez

pe care, simplu, l-as rezuma in aceste sentinte:

in poezie nu exista nimic vechi, nimic nou

decat in forma, in limbaj, ceea ce nu inseamna glas, ci ecou

daca ceva este scris sa reziste, va rezista prin sens

care in substanta poetica este nucleul cel dens,

iar sensul nu este al poetului, ci al lumii in care el este

trimis sa cante

cu cuvintele, cu simtirea lui aluatul vietii sa-l framante

si din tot ce este moale, instabil, curgator

sa scoata forme perfecte, ceva revelator

din ce este ambiguu, nelamurit, cetos

sa decanteze un simbol cu miez satios

limba este o piatra pe care trebuie s-o slefuiesti

anumite margini, colturi sa netezesti

altele dimpotriva, sa le ascuti, sa le ciobesti

cand tema permite sa iesi putin din geometrie

din suprafete indecise sa faci oglinzi,

dar sa nu uiti farmecele cuprinse in salbaticie

ce a facut bine natura sa lasi asa

nu schimba adevarul ei in fatarnicie

caci oricat de bun artist esti, natura e cu cativa pasi inainte

ea a rostit de mult enigme pentru care tu inca nu ai cuvinte

ea a fixat in diamante lumini pe care nu poti sa le privesti

cu ochii umbriti de gustul naiv pentru simple povesti

tu, care ai nevoie de o mie si una de nopti de iluzie, de amagire

ca sa pricepi ceea ce prinde intr-un koan japonezul cu

mintea subtire

si ai nevoie de mii de pagini, de exemple, de ilustratii

ca sa desfaci in vorbe samanta inaltelor vibratii

tot ceea ce contine sens, expresie, metafora este gata dat

nu ai decat sa gasesti limbajul adecvat

vei vedea atunci enigme, taine, proportii, sectiuni

natura ti le va dezvalui ca un buchet de minuni

– si atunci cand vei canta, ea va canta

cand vei insira cuvintele, ea va lumina –