Ciudata e lumea, pana la urma. Colectia cadril - Jean d’Ormesson

Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist si filozof, este adesea evocat ca eternul„fericit“, gratie seninatatii sale indelung hranite cultural. Nascut la 16 iunie 1925 la Paris, intr-o familie aristocratica, in care vederile de dreapta si de stanga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat filozofia laÉcole normale supérieure. Intre 1974 si 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. In 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluand fotoliul lui Jules Romains, dupa ce obtinuse, in 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.

O splendida si captivanta repovestire a lumii, de la misteriosul big-bang, trecand prin filozofie, prin artele si stiintele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de intrebari. Spumos si personal, atasant si erudit, eseul-poveste-roman scris de Jean d’Ormesson parcurge usor marile carti ale lumii, printre ratacirile si bataliile ideilor, facand sa se roteasca totul in jurul aceleiasi intrebari: Exista Dumnezeu?

„ Am iubit mult trecutul. Dar totdeauna am preferat viitorul. Mi-am petrecut timpul si viata sperand mereu altceva. Sper inca sa gasesc altceva dincolo de lumea aceasta si dincolo de moarte. Dar ce anume?“

Nimic nu se invecineaza mai tare cu esecul decat succesul. Intotdeauna m-a uimit exclamatia Terezei de Avila: Ca un ecou, Niels Bohr il sfatuia pe Einstein:

Dupa ce i-a auzit pe astronomi vorbind despre imensitatea Universului, Cioran s-a intrebat la ce bun sa se mai spele pe dinti. Preceptele din Predica de pe Munte sunt poate valabile si in raport cu istoria: Nu stim daca actiunea are vreun rost. Suntem oricum asediati din toate partile de lume si de istorie. Avem judecati ezitante. Alegeri ambigue. Nu stim tocmai bine ce facem. Si stim cu atat mai putin, pentru ca istoria devine din ce in ce mai complexa si mai globalizata. Punem intruna la cale tot felul de lucruri care ne scapa de sub control, mistere care ne depasesc.

Viata e foarte vesela. E scurta, dar tine mult. Se mai intampla sa fie si incantatoare. Avem oroare s-o parasim. E deopotriva vale de lacrimi si vale de trandafiri. In hac lacrimarum valle. In hac valle rosarum.
Am ras mult. Ma amuza lumea. Imi plac cuvintele, ironia, imi place sa schiez primavara, iubesc curajul, falezele care coboara spre mare acoperite de maslini si de pini, admiratia, insolenta, carciumioarele din insule, contradictiile existentei. Imi place sa muncesc, ador sa stau degeaba, imi plac viteza si speranta, filmele de Lubitsch si Cukor, Cary Grant, Gene Tierney, Sigourney Weaver si Keira Knightley. Am avut noroc. M-am nascut. Nu ma plang. O sa mor, bineinteles. Pana atunci insa, traiesc.
E plin de imbecili. Si de pisalogi moralizatori, iar printre ei se mai nimeresc uneori si tot felul de egoisti nesarati– eu le spun egoisti tuturor celor care nu se gandesc la mine. Dar mi-au fost dragi multi oameni. Pe unii chiar i-am iubit si a fost tare bine, chiar daca ei nu m-au iubit sau, ma rog, nu cat as fi vrut. N-am plans din pricina vietii. Am fost pur si simplu multumit ca exist.

Ciudat!
Nu exista nimic. Dar in acel nimic era deja totul. Si timpul, si istoria stateau de fapt ascunse dedesubtul eternitatii.“ - JEAN D’ORMESSON