Dedublarea Fiintei si Eterna Reintoarcere. Andrei Tarkovski, Wong Kar-wai, Cristi Puiu, Constantin Brancusi - Gabriel Vacaru

Cadrul teoretic in interiorul caruia vom analiza cateva dintre cele mai importante opere de arta create de Tarkovski, Wong, Puiu si Brancusi este circumscris de cele trei concepte care alcatuiesc, in fapt, si titlul volumului de fata: „Fiinta”, „dedublare” si „eterna reintoarcere”. Privindu-le, inevitabil, prin filtrul subiectivitatii, vom tatona cu acest prilej terenul semnificatiilor pe care acestea le pot purta.
In aceasta lucrare, vom analiza:
– Capitol 1: Ultimele patru filme ale marelui regizor rus, Andrei Tarkovski: Solaris, Calauza, Nostalghia si Sacrificiul. Vom discuta despre „eterna reintoarcere” la regizorul rus (in opozitie cu Friedrich Nietzsche, cel care a declarat oficial, in secolul al XIX-lea, ca „Dumnezeu a murit” si in relatie cu scrierea lui Mircea Eliade pe aceasta tema).
– Capitolul 2: Doua filme ale lui Wong Karwai, In the mood for love si 2046, ideea principala pe care o urmarim fiind „singuratatea/ alienarea individului” data de lipsa de iubire in In the mood for love (scene din film) si 2046
– Capitolul 3: Cristi Puiu si filmul sau, Sieranevada (cel mai bun film romanesc); consideram ca regizorul Cristi Puiu a surprins foarte bine lipsa de „identitate la romani” in acest film extraordinar.
– Capitolul 4: Constantin Brancusi si Ansamblul de la Targu Jiu (pe care noi il consideram cea mai mare opera de arta din istoria umanitatii). Sculptorul roman a incercat, prin creatiile sale, sa atinga „adevarul absolut” si o reintoarcere (macar aparenta) la Paradisul pierdut candva prin crearea de opere de arta care redau „esenta/adevarul”. Brancusi a fost credincios, deci, pana la urma, „adevarul absolut” era, pentru el, chiar Dumnezeu. Dar si alti artisti (Andrei Tarkovski si Cristi Puiu, de exemplu) au fost credinciosi, ca atare, si acestia au regasit „adevarul absolut” in „credinta” pe care o aveau in „existenta lui Dumnezeu”.