Editie speciala. Interviuri - Articole - Scrisori deschise - Corneliu Turianu

Lecturand – sau relecturind – continutul acestui volum, am avut o revelatie: anume aceea ca personajul principal al cartii este unul care nu si‑a dorit tipul de celebritate pe care o aduc ziarele si televiziunea. Sunt convins chiar ca a facut pasul spre politica aproape fara voia sa, impins de la spate de complexul acela de factori care imparteau societatea romaneasca in categorii antagoniste.
Eminent jurist, Corneliu Turianu a rezistat cu eroism presiunilor pe care aproape orice putere le exercita asupra gradului de balans a cantarului cu care legea evalueaza comportamente si traseaza destine. Nu i s‑a putut reprosa nimic din ceea ce, in activitatea sa de pana in Revolutie, ar putea fi catalogat drept „supunere civica”. Asta a si facut ca dupa Revolutie sa fie onorat cu functii administrative pe deplin meritate. Problemele au inceput, pentru domnia sa, cand a crezut ca legea e una pentru toti si a aplicat‑o in consecinta, potrivit argumentelor pe care le ofera cartea de capatai a oricarei democratii. Opozitia politica a vremii a vazut in decizia sa referitoare la o noua candidatura a presedintelui in exercitiu nu o solutie izvorata dintr‑o analiza temeinica, cat exprimarea unei optiuni personale. Pe aceeasi coarda au exersat si cercurile Puterii.
Adulat si victimizat aproape in egala masura, juristul a fost nevoit sa constate ca Justitia nu mai este aceeasi, locul de refugiu al profesionistului, din lipsa de spatiu ocupat de prea multi oportunisti. A facut atunci pasul care l‑a dus in campul politicii, printre combatanti animati mai mult de un entuziasm orb decat de o competenta si luciditate atotvazatoare. Seriozitatea cu care a abordat noua sa conditie i‑a fost, practic, fatala: cand vii cu instrumentele precise ale evaluarii adevarului intr‑o lume a compromisurilor nu poti sa constati decat ca ceva nu se potriveste: ori tu, ori ceilalti. Corneliu Turianu a preferat prima varianta si dupa un exercitiu parlamentar in care a realizat mai mult decat droaia de amatori care a compromis cu succes un partid – altfel onorabil – si o guvernare – de buna credinta in intentia sa de fond – lasand in urma o certa dara de competenta si s‑a retras spre uneltele sale fundamentale.
Revenirea sa in primul plan al politicii s‑a facut pe fondul chiar al acestei competente, atunci cand o institutie nu odata acuzata de diletantism, a ajuns la sorocul innoirii. Candidatura sa pentru CNSAS a fost una dintre cele mai larg acceptate de catre decidenti, purtand cu sine prezumtia de competenta si aplicare: era, practic, primul jurist de profesie chemat sa judece prin prisma legii vinovatiile sau suspiciunile legate de „pactul cu diavolul” facut intr‑o epoca in care acesta era considerat si legal si normal. Vanzolelile interne dintr‑o institutie inca neasezata pe fagasul sau l‑au scos inca odata in primul plan al controverselor publice: ales cat se poate de legal si de regulamentar in functia de presedinte al Colegiului, a avut surpriza sa se confrunte cu o cabala vopsita civic ce purta cu sine nostalgiile si tertipurile expirate ale Pietei Universitatii. A facut fata cu demnitate unei situatii in care erau calcate in picioare si principiile si regulile functionarii institutiei, retragandu‑se dintr‑o pozitie pe care nici un veleitar n‑ar fi parasit‑o fara lupta, considerand mai prejos de demnitatea sa ambalarea intr‑un astfel de conflict si punand mai presus de orice altceva calitatea sa de cercetator si evaluator onest al unui pasiv existential adeseori coplesitor.
Pe acest fond de filosofica acceptare a propriei sale libertati ca o necesitate inteleasa, Corneliu Turianu ne propune acest succint bilant al prezentei sale in prima scena publica, lasandu‑ne pe noi sa‑l judecam si sa‑l „condamnam”.

 

 

Octavian Andronic