Est, spre Siberia - Cristian Scutariu

Undeva in vara lui 2009 ma suiam pe motocicletul Doyle si plecam spre Mongolia. Era prima calatorie de genul ala la care ma inhamam si mi-e greu sa descriu ce era in sufletul meu. Citisem carti, vazusem filme, intorsesem internetul de cateva ori pe dos, dar nu cunoscusem personal pe nimeni care sa se fi incumetat la o calatorie mai spre Est, mai departe. De-atunci pana acum s-a asternut un praf fin peste teancul de amintiri. Am mai fost, intre timp, in alte plimbari motociclistice la fel de lungi, si inca o data pana acolo si-napoi, dar n-a fost la fel. Pentru ca n-am fost singur.
Singuratatea, cred, e o chestiune complicata. Si, cumva, as indrazni sa spun ca nu e pentru oricine. Mai e ceva: cu siguranta sunt mai multe feluri de singuratati. Asta, cea motociclistica, e, dupa mine, ’a mai a dracului. Pentru ca se intampla ceva aparte in momentul in care iti tragi casca pe cap. E ca un zavor pe care-l tragi dupa tine cand intri in camera aia sferica in care esti doar tu cu tine, indiferent daca pleci singur, in grup, sau chiar cu pasager. Iar, peste asta, mai e Estul. Directia in care parca-ti tragi casca peste casca, peste casca, pe masura ce te indepartezi. Plus ca, lasand abstractul la o parte, Cristian a fost singur. Adica singur. Adica nu ca singur, dar pe portiuni de sute de kilometri numai tantarii i-au tinut de urat. Si cand te intalnesti cu tine e greu. Mai ales in Siberia, care nu iarta. De asta, cred eu, o sa gasiti cartea Est, spre Siberia cel putin interesanta. Pentru ca o sa aveti astfel sansa voyeuristica de a fi in casca autorului. Pentru ca ce-o sa cititi, va spun eu, in casca aia s-a scris. (Mihai Barbu)