Eu, psihologul - Eliza Matei Plesa

A fost odata un loc in care intrai unul si ieseai altul. Asa, altul, adica cu alta tinuta si altul, adica altfel; ca de la un vraci de pe alte timpuri sau un psiholog din zilele noastre. Intelegi tu... altfel de om. Un loc in care, de 15 ani, se asaza unul peste altul, printre rafturi si stendere, ticsite cu tot felul de lucruri de vanzare, de la textile si pana la becuri. Da, becuri, sa-ti faca lumina atunci cand la tine este intuneric... Iti alegi de acolo o camasa, un nasture, un ac de cusut cu ata, rochie pentru prima intalnire, un costum pentru „ultimul drum” - sa fie pregatit, acolo - sau o rochie de mireasa. Iei obiectul acasa, dar lasi la casa de marcat, odata cu banii, si povestea ta. Gazda devine confidentul tau si asta o face bucuroasa. Nici nu-ti vine sa ridici privirea, de atata apasare. Si cand o ridici, primesti un:

Mai poftiti pe la noi!

Si oamenii mai pofteau.

Daca oglinda din cabina de proba ar putea vorbi, nu ne-ar ajunge cerneala...

Intre un inventar si altul, in care se numara tricouri, brice, cosmetice, ghete si regrete sau sperante deopotriva, raman ascunse ele, povestile cusute cu ata alba sau neagra si uneori, atunci cand doare, cu ata rosie, ca sangele. Nu, nu am vazut sange adevarat, niciodata acolo. Am vazut insa sange in privirile lor disperate, ale celor ce deschideau sau inchideau usa, in decursul celor multi ani, in care am fost gazda. V-am spus si voua cateva povesti pe care l-am auzit sau le-am trait aici, ca sa nu ramana doar la mine.