Inima de samurai - Margi Preus

La mijlocul secolului al XIX-lea, Manjiro, un baiat japonez, este prins de furtuna si salvat de niste mateloti americani.

Cum Japonia nu ii primeste inapoi pe cei odata plecati de pe teritoriul ei, Manjiro se vede nevoit sa ramana pe vasul american. Dintr-un biet pescar, el se transforma intr-un marinar curajos, alaturandu-se vanatorilor de balene.

Isi masoara fortele cu stihiile naturii, ia parte la goana dupa aur din California si devine cunoscut ca primul japonez care a pus piciorul in America.

Dar adevarata provocare a vietii sale va fi alta: navigand intre doua lumi despartite de prejudecati mai adanci decat oceanul, va reusi el sa intinda o punte intre America si Japonia?

Fragment:

" 7 MAI 1843 (AL PAISPREZECELEA AN TEMPO, ANUL IEPURELUI) 
    Dupa trei ani si jumatate in larg, John Howland salta pe valurile inspumate catre casa. Toate puntile straluceau de curatenie, fiecare clanta de alama fusese lustruita, fiecare balustrada fusese frecata si pe catarge fluturau toate steagurile aflate la bord. Transporta 2 761 de butoaie de untura de balena si un echipaj de nouasprezece oameni, inclusiv un baiat japonez - din cate se stia, cel dintai care avea sa puna piciorul in America. 
    Manjiro avea saisprezece ani. Parasise Japonia de mai bine de doi ani, pe care ii petrecuse in cea mai mare parte pe mare. Sc spalase bine, se tunsese, isi lustruise cizmele si, intr-un final, se postase langa catargul principal, asteptand sa zareasca pentru prima data tarmul noului sau camin. 
    Dar cand John Howland patrunse pe gura raului Acushnet, vantul se potoli si corabia fu inghitita de o ceata alba. Marinarii coborara barcile si intinsera parame intre ele si nava. O vreme, nu se auzi decat scartaitul si plescaitul vaslelor, in timp ce echipajele din barci remorcau prin ceata marea corabie.     Cu ceata estompand totul, mai putin panzele intinse pe catargul cel mai apropiat, Manjiro se simtea de parca el si camarazii sai ar fi plutit in voia sortii prin cer, inconjurati de nori, fara urma de uscat, fara un suflet de om pe pamant. Ceilalti marinari de pe punte stateau tacuti si incordati, chinuindu-se sa intrezareasca forma intunecata a tarmului sau conturul masiv al unei alte nave. 
    La fiecare cateva minute, clopotul vasului John Howland batea singuratic.
Si apoi, ca un raspuns, venea vocea solemna care anunta adancimea apei: 
    — Cincisprezece optsprezece stanjeni... 
    Deodata, Manjiro auzi un zumzet surd, atat de inabusit, incat crezu ca si-1 imaginase. Dar zumzetul deveni mai insistent si apoi, unul cate unul, din ceata incepura sa razbata si alte zgomote. Un zornait metalic. Un zanganit urmat de un ecou. Un tropait. Tipatul brusc al unui pescarus. Strigate de voci omenesti si apoi rasete. Toate aceste sunete pluteau pe deasupra apei. La fel si putoarea. 
    — Ce-i cu duhoarea asta? intreba el.
    — Asa miroase o recolta intreaga de untura de balena acoperita cu o patura de alge, il lamuri capitanul Whitfield, aparand din ceata si oprindu-se langa Manjiro. Lasa, ca o sa vezi in curand. 
    In aceeasi clipa, ceata dinaintea lor se risipi ca si cum cora-bia ar fi taiat-o in doua, dezvaluind o lume stranie si exotica, un vartej de culoare si miscare. In port se inghesuiau zeci de vase: corabii, barcazuri si schoonere. Gabierii se tarau de-a lungul sutelor de catarge si vergi, dand paramele cu catran si strangand sau inaltand panzele. De-a lungul cheiului, vopsitorii intindeau vopsea pe barci, cladiri si scanduri. Dogarii pregateau doage pentru butoaiele de untura, iar hamalii umpleau butoaie cu pesmeti. Carute trase de cai se hurducaiau pe langa miile si miile de butoaie de untura acoperite cu iarba de mare, care se insirau de-a lungul cheiului si serpuiau pe strazile ce duceau spre oras. Aceasta era explicatia duhorii. 
    Manjiro crezuse pana atunci ca portul din Honolulu era un loc aglomerat, plin de privelisti ciudate, dar, in comparatie cu New Bedford, micul orasinsular se reducea la doua stradute prafuite."