Ioan Hudita. Jurnal politic. 13 mai–18 august 1947, volumul XX - Dan Berindei

Ultimul volum din seria Jurnalului politic al lui Ioan Hudita ne duce in armosfera anului 1947. Ne gaseam intr-un proces avansat de schimbare de care cei in cauza erau departe de a fi cu totul constienti. Se lucra cu masura unui timp care in realitate era depasit. Incepeau sa se aplice alte reguli ale jocului, de care nu erau constienti pe deplin nici cei care trebuiau sa le manuiasca. Aparent, lupta continua intre guvern si opozitie, dar ea nu mai cuprindea in ceea ce o privea pe cea de-a doua decat un numar restrans de militanti, in provincie mai ales si in primul rand in Moldova represiunea punand capat rezistentelor. In capitala aveau loc intalniri repetate ale fruntasilor partidelor istorice, intocmirea de memorii adresate marilor puteri ori proteste inaintate guvernului, dar in afara de aceasta activitate alte actiuni nu aveau loc. Hudita isi continua cursul si seminarul la Universitate si de asemenea mesele la rude, prieteni sau cele cu caracter politic.
Atmosfera era tensionata. Arestarile militantilor Partidului National Taranesc aveau loc cu o frecventa accentuata. Agenti ai Sigurantei au aparut si la cursul profesorului. Desi fusese ales deputat, Hudita, ca si ceilalti deputati taranisti, n-a luat parte la lucrarile Parlamentului, in schimb se dovedea foarte activ in privinta ziarului „Dreptatea”. El era totodata om de legatura cu Palatul si-l vizita pe Negel, maresalul sau. Prin Craciun Serbanescu, Gigurtu nemaiavand planuri de ascensiune, il intreaba daca mai exista „o nadejde de scapare”! Cheia se afla in pozitia anglo-americanilor, profesorul fiind iritat de lipsa unei pozitii ofensive din partea lor, deoarece „vesnica problema”, care preocupa era existenta sau non-existenta sferelor de influenta. Hudita continua intalnirile cu Berry, reprezentantul Statelor Unite, care puteau dura si ore intregi, diplomatul american aratandu-se iritat de lipsa unei actiuni mai ferme a guvernului sau. Informat, Maniu se arata in fata lui Hudita „un mare sceptic” in privinta unui ajutor efectiv. In schimb, in fiecare seara, profesorul asculta radio Londra „painea noastra cea de toate zilele”. El urmarea scena mondiala, consemnand o varietate de informatii. Critica insuficientul sprijin acordat lui Chiang Kai-Shek.
Divergentele dinauntrul partidului sunt si ele notate, inclusiv tensiunile dintre „ardeleni” – pe care in general ii sustine – si Mihalache, ca si actiunile represive din judetul sau Baia. Il preocupa proiectul plecarii sale in Franta pentru care nu se gasesc fondurile necesare. Conflictele de munca de la „Dreptatea” provocate de regim ii dau multa bataie de cap. „Zi de zi, incordarea dintre anglo-americani si Soviete creste”, inseamna el la 23 mai 1947. Intrevederile sale sunt variate. Il viziteaza pe Dinu Bratianu, il intalneste pe Gheorghe Bratianu si se mentine constant pe pozitia improbabilitatii unui conflict major, primind si informatii in aceasta privinta de la evreii americani prin intermediul Rozei Giosanu. La 30 mai, a luat masa la prietenul sau Domocos cu Nicolschi, pe care il califica ca pe „un om inteligent, cult si bine informat”. Dialogul care a avut loc a fost sincer si categoric de ambele parti, Nicolschi staruind pentru colaborarea lui Hudita cu noul regim si cu Sovietele, iar acesta sustinand ca era partizanul intelegerii cu conditia respectarii independentei tarii sale. La sfarsit, Nicolschi l-a prevenit „zambind” ca este un „idealist incorigibil”, care „se va cai amar intr-o zi”. O zi mai tarziu, Hudita isi manifesta convingerea ca dupa ratificarea tratatului de pace cu marile puteri avea sa fie format un guvern de „concentrare nationala”.