Ion Creanga si proza basarabeana - Iraida Costin-Baicean

Impactul lui Ion Creanga asupra scriitorilor (si aici avem in vedere atat prozatorii, cat si poetii, unii dintre acestia nu doar dedicandu-i poezii, ci exploatand chiar marcile stilistice crengiene) nu se limitteaza doar la o anumita preluare de procedee, tehnici si strategii narative. Este vorba despre ceva cu mult mai mult si tinand de o paradigma, de un model asimilat al viziunii asupra lumii, aceasta reprezentata in chip carnavalesc ca lume „pe dos”, ca teatru (theatrum mundi).
Survine apoi spiritul epopeic; or, in epopee – zice Hegel – autorul se simte acasa si ne face si pe noi, cititorii, sa ne simtim acasa.
Iraida Costin-Baicean mentioneaza pe buna dreptate ca modelul Creanga (felul povestitorului de a gandi lumea si fiinta) in literatura noastra – la toate etapele si in toate perioadele culturale si literare –, a contribuit din plin la remodelarea mentalitatii estetice, fiind, esentialmente, un „model catalitic”, aidoma lui Eminescu, in cele mai importante „batalii canonice” si schimbari de paradigma.
Marele humulestean a mijlocit o receptare estetica, ce ne ajuta sa stam de vorba cu noi insine si sa ne suportam pe noi insine, sa ne dezvoltam Sinele propriu, sa ne folosim propria solitudine si sa ne raportam, ca indivizi, la propria moralitate, precum prevede Harold Bloom, exegetul canonului occidental.
Studiul – doct, aplicat si cu o cuprindere larga a subiectului – abordeaza mai intai receptarea lui Creanga in intreg contextul literar romanesc, apoi modul in care a fost inteles, popularizat, transpus empatic in context basarabean – de la perioada interbelica, si cea a tratarilor dogmatice la etapa „asimilarilor moderniste” si celei postmoderniste (prozatorii optzecisti si cei douamiisti).
Rescrierea modelului Creanga se face cu deosebite efecte in anii ’60-’80 prin Ion Druta, care alterneaza inca din inceputuri naratiunea ca reprezentare cu naratiunea ca expunere, valorifica oralitatea, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli (cu explorarea mitului copilariei, al „copilului universal”), prin Vasile Vasilache, ce de-eroizeaza realitatile prin apelarea la comic, satira, personaje si situatii grotesti, la rasul popular si oralitate, prin Ion C. Ciobanu cu limbajul viu, nuantat, colorat idiomatic, specific moldovenesc, prin Vlad Iovita cu viziunea „lumii pe dos”, prin Paul Goma cu cuvantul bivoc, constructia hibrida, plurilingvism, prin Alexei Marinat cu „povestea cu caraghioslacuri”, prin Ion Iachin cu continuarea imaginara a amintirilor.