Maiorescu. Confesiunile unui stoic - Adrian Jicu

„Hotaratoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am facut-o, dupa absolvirea Academiei Theresiene, in iulie 1859, la Köln. Orasul m-a fascinat inca de la sosire, cand, din trasura in care calatoream, am vazut stralucind, in soarele arzator al amiezii, impunatoarele turle ale Kölner Dom. Dupa ce am traversat Hohenzollernbrücke, am coborat cu inima bubuindu-mi in piept. E si acum vie acea impresie coplesitoare data de curgerea na-valnica a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldaram, de vuietul multimii adunate in fata catedralei si, mai ales, de imaginea strivitoare a fatadei gotice, pe care am incercat sa o cuprind dintr-o privire. Inaltandu-mi ochii, m-a lovit o senzatie stranie, un vertij inexplicabil. M-am asezat pe o banca si mi-au trebuit minute bune sa-mi revin din acea stare ciudata, amestec de ameteala si beatitudine. Asa ceva nu mai traisem vreodata. Auzisem de acest edificiu impunator, insa realitatea intrecea orice inchipuire. Am avut, atunci, revelatia Frumosului. Nu credeam ca exista pe lumea asta o asemenea constructie. Ea intruchipa maretia spiritului uman si priceperea unor oameni capabili sa inalte o asemenea minunatie. «Exista clipe in viata omeneasca in care te afli mai aproape ca oricand de spiritul universal si ii poti pune o intrebare destinului.» Asta am notat atunci in jurnal, citandu-l pe Schiller, care ma obseda la acea varsta, cand cautam cu fervoare raspunsuri la intrebarile ce-mi pricinuiau insomnii.”

Nascut in 1840, Titus Liviu MAIORESCU ajunge, dupa studii primare si gimnaziale la Craiova si Brasov, la Academia Theresiana din Viena, asa cum visase tatal sau, profesorul Ioan (Trifu) Maiorescu. Isi continua formarea intelectuala in capitala Imperiului Habsburgic, de unde trece la Berlin si Paris, intorcandu-se in tara dublu licentiat si cu un doctorat in filosofie. Se implica in viata culturala si politica – domenii care aveau nevoie urgenta de modernizare. Este procuror, profesor, avocat, indrumator cultural, critic de directie, eseist, logician si polemist redutabil. Mentor spiritual al Junimii si membru fondator al Academiei Romane, face rapid cariera, arzand etapele si fiind decan, rector, deputat, ministru si prim-ministru. Convins ca societatea romaneasca trebuie transformata radical, pe baze solide, combate vechea directie, punand in circulatie cunoscuta teorie a formei fara fond, prin care propune o alternativa viabila, bazata pe principii fundamentale: adevarul, binele si frumosul. Pasionat, sustinandu-si cu tarie opiniile, nu are cum sa evite conflictele, fiind atacat din toate directiile. Isi infrunta adversarii cu luciditate, recurgand, dupa caz, la cuvant sau condei si chiar la pistol. Tumultuoasa este si viata lui sentimentala: desi casatorit (intai cu Clara, apoi cu Ana), il gasim mereu in cautarea unor experiente noi, intrand in tot felul de incurcaturi amoroase. Olimpian in comportament, obsedat de imaginea publica, deopotriva admirat si invidiat, este macinat de nelinisti si indoieli, care nu-i dau pace. Acompaniat in ultimii ani de viata de Olga, secretara-asistenta, suferind de o boala a inimii, Maiorescu se stinge in 1917.