Mecanicul cerului - Virgil Todeasa

Poemele lui Virgil Todeasa atrag atentia, in primul rand, prin concizie. Departe de ample desfasurari imagistice, aceste poeme se simt bine in climatele notatiei. Ele sunt prietenele celor anodine, inscrise in pasta cotidianului, abia observabile.
Elaborarea poemelor e echivalenta pentru poetul nostru unor scurte plimbari prin memorie ori prin tesaturile celor prezente, atat de normale.
Normalitatea gri a anodinelor, exprimata in enunturi aproape impersonale, ca niste procese verbale scrise in graba, e strabatuta, cel mai adesea de stranietati, ca de niste flashuri, in masura sa intrerupa climatul tern al fiintarii lor.
Clipa poetica a lui Virgil Todeasa e aparitia „mecanicului cerului”, mod de a spune ca privirea lirica descopera in tesatura cotidianitatilor locul prin care acestea isi recunosc apartenenta la o alta ordine de fiintare. Aproape toate poemele cartii, dupa notatii intentionat banale, sunt in asteptarea acelui mecanic, a unei constiinte, in fond, aflate in cautarea urmelor ce arata ca cea mai terna cotidianitate a fost candva si mai este sediul esentialitatilor.
Aurel Pantea
* * *
N-am a zice (si nici nu zic) nimic in dezacord cu cele spuse de Aurel Pantea in cuvantul care prefateaza acest volum al lui Virgil Todeasa. Un volum, pe de o parte, de continuitate cu Surasurile realului de acum doi ani (e o unitate stilistica, de maniera, evidenta), numai ca acum Todeasa noteaza mai degraba grimasele realului decat surasurile lui tandre. Dar nu intr-o scriitura panicata, ci intr-o scriitura contemplativa, cu o detasare de sine ce sublimeaza angoasele in simple insinuante si impinge epifaniile acestora spre o conduita parabolica (un ax parabolic garanteaza, de altfel, coeziunea si coerenta viziunii, marcata de timiditati confesive, dar si de indrazneli imaginative). Facute din notatii – unele imediate, alte mediate –, poemele au, intr-adevar, arta concentrarii (cateodata chiar aforistice) si – uneori – si pe cea a caligrafiei japoneze.
 Al. Cistelecan