Nascuta primavara - Luminita Marta Stan

..

Sunt o femeie micuta, cat un sambure de  migdala amara, nascuta aproape haotic la umbra unei flori de primavara. Trupul mi-e plapand si alb, atins de frigurile iernii pana in ultimul atom si ma incalzesc cu greu, in crampeie de lumina. Uneori ma ascund in coji de portocale luand forma miezului dulce si zemos, pe care l-ai putea cu usurinta zdrobi pentru totdeauna intre palme si cantaresc precum sufletul oamenilor… 21 de grame. Cel mai mult imi place sa ma ghemuiesc intr-un coltisor de roua si sa ascult gandurile celor cu experienta de viata, argasiti si plini de energie.
Si eu mi-am dorit sa fiu mare, atunci cand l-am iubit pe el, sa fiu o femeie inteleapta, cumpatata si ascultatoare, dar imi clocotea prea tare sangele ca sa mai ascult chiar si de mine. N-ajungeam niciodata sa-l sarut, trebuia sa ma inalt pe varfuri sau sa-l rog sa ma ia in palmele lui calde si blande si el ma asculta senin… uneori. Cand tacea nu-mi mai doream nimic decat sa ma prefac intr-o neastamparata adiere de vant si sa-i fiu mereu aproape, dar mi-e era atat de greu sa-i fiu prin preajma cand era nepasator de mine… m-ar fi putut strivi c-o rasuflare. Uneori lua forma copacilor inaltati de soare, ca sa-l pot ajunge mai usor, acolo la pragul dintre lumi.
Nu stiu de-ati mers vreodata desculti prin iarba, spalati in adancul fiintei voastre de roua diminetilor, dar in acest fel ma zaream eu in privirile lui, primenita de intaia imbratisare a zorilor de ziua. Ma iubeam pentru ca el ma iubea, existam pentru ca el imi daduse viata. Catifelata mi-era existenta si plina de speranta atunci. Ireala aproape atunci cand zile in sir asteptam sa vina. Uneori ma simteam ca un copil care nu ajunge la borcanul cu dulceata de cirese ascuns de bunici pe raftul cel mai inalt tocmai pentru a-l putea savura cu adevarat la timpul potrivit si a-i aprecia adevarata valoare. Ma intrebam uneori de simte ca stau cu nasul lipit de geam si privesc cu tristete ninsorile marunte ce cadeau cu sfiala pe pamant, cu trupul amortit de ger si de lipsa iubirii… Ma intreba mereu ce-i dorul de parca n-as fi stiut ca pentru el era un fel de lichior de cirese amare de sorginte imparateasca, sorbit alene de pe buzele atator femei. Absenta lui acuta lasa intotdeauna urme adanci, nici acum vindecate pe de-a-ntregul de arsura timpului.
Am mai crescut de-atunci cu inca o masura, cea a vietii tihnite si armonioase pe care mi-o doresc. Drumul mi s-a netezit de atunci si-am devenit probabil ceea ce-si dorea el atunci… tacuta si rabdatoare, atenta si deschisa la tot ce ma inconjoara. Nu mai strang amintirile in palme, le-am dezlegat si eliberat de incorsetare. Le-am transformat in sfincsi care-mi pazesc cararile sufletului de crucea pe care toti trebuie sa o ducem pana la capat. Freamatul si zbuciumul nu mai zboara in cercuri albe pentru ca am invatat sa le cristalizez mersul… cum sa te simti altfel decat eliberata intr-o astfel de primavara splendida in care respiratia aerului fara prezenta lui nu mai aduce in piept turturi de gheata, ci zgomot surd de melancolii amare si sincope de trecut.
Luminita Marta Stan