Nojoud, divortata la 10 ani (Ali Nojoud)

Extras din carte:

"Capitolul 1

La tribunal

2 aprilie 2008

Mi se-nvarte capul. N-am vazut in viata mea atata lume. In curtea care duce la cladirea principala a tribunalului, o multime de oameni se agita in toate direc-tiile. Barbati la costum si cravata, cu vrafuri de dosare ingalbenite la subsuoara. Altii sunt imbracati in zanna, lunga tunica traditionala care se poarta in satele din nordul Yemenului. Mai sunt si toate femeile alea care zbiara si bocesc, facand o harmalaie insuportabila. Mi-as dori sa le pot citi pe buze tot ce incearca sa spuna, dar niqab*-urile lor, de aceeasi culoare cu rochiile lungi si negre, nu-mi ingaduie sa le vad decat ochii perfect rotunzi. Par manioase, de parca o tornada tocmai le-a distrus casa. Ciulesc urechile. Nu pricep, din conversatiile lor, decat cateva vorbe: ,, incredintarea copiilor",,, justitie",,, drepturile * Niqab-ul este un val care acopera intreaga fata, cu exceptia ochilor, si pe care il poarta femeile musulmane in Yemen si in alte tari din Golf (Arabia Saudita, Bahrein, Qatar...). 12 Nojoud Ali omului"... Nu prea stiu ce inseamna toate astea. In preajma mea, o matahala cu umerii cat un dulap, cu un turban indesat pe tample si cu o punga de plastic in mana, plina cu hartoage, povesteste celor dispusi sa-l asculte ca se afla acolo ca sa incerce sa recupereze niste pamanturi care i-au fost furate. Hei! Tot alergand ca un iepure buimac, asta era cat pe ce sa dea peste mine. Ce debandada! Ma duce cu gandul la piata Al-Qa, pe care Aba* o pomeneste adesea, acolo unde forfotesc somerii, in plin centru al orasului Sanaa. Fiecare pentru el, totul e sa pui primul mana pe o slujba de-o zi, in zori, de indata dupa azan, chemarea la rugaciuneade dimineata. Oamenilor astora le e atat de foame, incat inima le-a devenit o stana de piatra. Nu mai au ragaz sa se-nduioseze pentru soarta altora. Mi-ar pla- cea totusi atat de mult sa ma apuce cineva de mana sau sa-si plece o privire duioasa asupra mea! Sa fiu si eu, macar o data, luata in seama! In realitate, parca sunt invizibila.

Nimeni nu ma vede. Sunt prea mica pentru ei. Nu le-ajung decat pana la brau. N-am decat zece ani, ori poate mai putin, cine-o sti? Imi inchipuiam ca tribunalul arata altfel, ca e un loc linistit si curat. Casa cea mare unde Binele infrunta Raul si unde se pot dezlega toate problemele de pe Pamant. Mai vazusem deja, la televizorul unor vecini, *,, Tata" in araba. Nojoud, divortata la 10 ani 13 niste tribunale cu judecatori purtand robe lungi. Se spune ca ei sunt aceia care ii pot ajuta pe oamenii aflati in nevoie. Trebuie sa dau peste unul dintre ei si sa-i spun toata povestea mea. Mi-e cald sub voalul asta. Mi-e rusine si ma doare capul. O sa am oare puterea sa merg mai departe? Nu. Da. Poate. E prea tarziu sa fac cale-ntoarsa, imi spun. Ce-a fost mai greu a trecut. E musai sa nu ma opresc.

Cand am parasit casa alor mei, azi-dimineata, mi-am jurat sa nu mai calc pe-acolo pana nu voi obtine ce vreau. Era ora zece fix. 

-- Du-te sa iei paine pentru micul dejun, mi-a zismama, dandu-mi 150 de riali*. Cu un gest masinal, mi-am strans parul negru, lung si ondulat sub valul intunecat si am pus pe mine o tunic asortata - asta e tinuta femeilor yemenite cand ies pe strada.
Am mers, tremurand toata, pret de cativa metri, apoi am prins primul microbuz care trecea pe marele bulevard ce duce spre centrul orasului. Am coborat la capatul liniei. Si mi-am depasit teama, urcand apoi singura-singurica, pentru intaia oara in viata, intr-un taxi galben..."