Nostalgie - Doina Bonescu

Poeții nu au vârstă! Exprimând această opinie ca o sentință îți asumi un risc, însă este firesc să întâmpini eventuale critici fără rezerve dacă ai temeritatea de a crede cu tărie în ceea ce spui. Miza Doinei Bonescu pe versul clasic ține mai degrabă de dorința de a construi o punte de comunicare cu cititorul, celui căruia i se confesează și-i oferă trăiri lirice pentru a împărtăși frumosul, așa cum o face în volumul “Confesiuni” (Editura Contrafort, 2017). Autoarea glisează cu naturalețe printre stilurile și modele literare, când de la rimă la vers liber, cu notații prin care, nu de puține ori, își provoacă cititorul să deguste din umorul unor epigrame ascunse în poeme de respirație mai largă. Convingătoare ca notație fulgurantă, îi sugerez autoarei să abordeze cu încredere memorialistica, detectând în cărțile sale apetența către observația detaliului și amănunte surprinzătoare. Volumul de față este o șansă de a privi din mai multe unghiuri și de a surprinde în ipostaze neobișnuite autorul. De la autoironie la notația unui episod aparent banal al vieții, până la dorul sfârșietor sau tristețea profundă (memorabil poemul “Drumul pustiu”) avem mărturia unui scriitor care urcă treptele vieții pentru a oferi o literatură fără vârstă.

Jocul liric la care recurge Doina Bonescu demitizează formele noi ale poeziei. Este un volum în care regăsim frumusețea poeziilor din “Zăpezile topite”, o carte semnalată de critica literară pentru a remarca un poet dedicat constant artei sale.
Modele poetice trec, scriitorii rămân. Frumusețea versurilor nostalgice, în permanentă căutare a dialogului, fac din acest volum o promisiune a continuității în abordarea unor teme ale universului intim: “N-a plâns, știa că într-o zi/ Din el răsare foaie albă,/ Pe care versuri vor iubi/ Pădurea lui și lumea-ntreagă.” (Moartea brazilor). Ludicul autoironic este stăpânit perfect, dozat cu măsură pentru a produce zâmbete apreciative: “Te încânt și te descânt/ În ulcică de pământ,/ Te prefac, din floare-n stea,/ Luminând cerul cu ea.// Fă-mă, Doamne, drăcușor,/ Că sunt vesel și cu dor,/ Nu-s posac, nici pesimist,/ Mulțumescu-ți că exist.” (Grădina cu flori)
Un nou volum vine la întâlnirea cu cititorii. Emoții noi, adunate de autor și păstrate în versuri concentrate, aidoma frunzelor de toamnă păstrate între filele unui jurnal. O poezie a serenității, a bucuriei de a înțelege rostul descoperind sensul cuvintelor cu acea naivitate frumoasă pe care doar copiii o mai au. Doina Bonescu scrie o poezie a timidităților împărtășite livresc, volumul de față conturându-se ca o treaptă în creația unui poet validat de către cititori.