Ochii Monei - Thomas Schlesser

Un roman-fenomen, o calatorie catre frumos si viata prin 52 de capodopere.

Roman cu un succes fulminant, in curs de traducere in 60 de tari, insotit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emotionanta a relatiei solare dintre o fetita si bunicul ei si, in acelasi timp, o explorare a artei si a nevoii fundamentale de frumos.
 
Un singur an: atat ii ramane Monei pentru a descoperi frumusetea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputinciosi in fata bolii misterioase a fetitei care isi pierde vederea. In fiecare dintre cele 52 de saptamani, bunicul ei, un om erudit si intelept, o ajuta sa descopere esentialul: 52 de capodopere. Cei doi vor strabate galeriile marilor muzee ale Parisului - Luvru, Orsay, Beaubourg -, incredintandu-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brancusi, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja impreuna in fiece opera comentata de bunic, pentru ca Monei sa i se inscrie in memorie frumusetea ei intrinseca si lectia de filozofie pe care o emana. Contempland capodopere, fetita va intelege de asemenea ce inseamna generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta si va aplica aceste mici invataturi in viata sa cotidiana. Un roman despre salvarea prin arta, unic in felul sau, pasionant, atasant.

Traducere din limba engleza de Daniel Nicolescu.
 
Fragment din cartea "Ochii Monei" de Thomas Schlesser:
 
"- Cu siguranta. Nu stiu daca ar fi folosit cuvantul asta, dar in orice caz gasea ceva la ea, ai dreptate. Ceva demn de a fi obiectul unui portret. Trebuie sa intelegi asta, Mona: inca de la inceputul Renasterii, in secolul al XV-lea, existau din ce in ce mai multi indivizi care voiau sa li se faca portretul. Ii plateau - uneori foarte mult - pe artisti ca sa le infatiseze chipul, si acestia trebuiau destul de des sa insiste asupra calitatilor fizice, stergand defectele, sa faca persoana sa straluceasca, prezentand-o in lumina favorabila, glorioasa: straie elegante, o activitate magulitoare. Iar aceste persoane erau indeobste oameni bogati, cu o pozitie de vaza in societate. Portretul le consolida imaginea, valoarea si puterea.  Iata de ce exista atatea efigii de printi sau de regi in galeriile Luvrului.
- Da, dar exista si picturi cu oameni din popor. Imi amintesc de tabloul lui Titian: aparea acolo baiatul acela de la tara care canta impreuna cu altul imbracat dichisit!
- Foarte adevarat; dar nu era un portret. Aminteste-ti. Titian nu il izola pe baiat. In vocabularul artistic, asta se cheama "scena de gen", adica o scena populara, luata din viata de zi cu zi, in care exista actiune. In portret nu apare cu adevarat o actiune; totul e incremenit ca in vesnicie.
- Numai ca mie mi se pare ca tiganca se misca, ba chiar... chiar isi intoarce capul. Ca Orfeu al tau...
Amintindu-si asta, fata i s-a schimonosit.
- Buna observatie, Mona: femeia tocmai se intoarce catre ceva sau cineva din afara cadrului: nu stim ce e, dar, intr-adevar, un anume element ii atrage atentia. Si o face sa zambeasca. Asadar e surprinsa in cursul unei actiuni...
- Ce actiune?
- Imposibil de spus, dar artistul e olandez; se numeste Frans Hals. Iar Olanda, in prima parte a secolului al XVII-lea, e o tara unde sunt pictate enorm de multe momente vesele si populare, in care se distreaza oamenii simpli: dansuri, mese, serbari in strada sau prin hanuri. Scene de gen, episoade anecdotice ale cotidianului, in care explodeaza o bucurie sincera si calduroasa.
- Ca la o petrecere aniversara cu Jade si Lili!"