Opere 2. Trilogia Romantismului - Virgil Nemoianu

“In Micro-armonia modelul idilic este definit (in opozitie cu pastorala), ca un topos extins sau model al universului fizic si social, descins de la o viziune mai veche asupra lumii, dar oferind totodata o imagine stilizata asupra realitatii sociale a secolului al 18-lea si inceputul secolului al 19-lea. Este o incercare de a sugera o stare a omenirii, ca raspuns umanist la starea naturala, si se dovedeste a fi relevanta pentru dezvoltarea socio-istorica pe parcursul a un secol si jumatate. Utilitatea modelului idilic atinge un varf in ultima parte a secolului al 18-lea; dificultati majore apar atunci cand scriitorii incearca sa-l inzestreze cu o valabilitate universala si sa stabileasca o relatie functionala intre idila si energie. Respingerea idilei de catre Romantism rezulta intr-o utilizare hazlie si ironica. In jurul anilor 1850 apare o utilizare didactico-ideologica a modelului, care poate fi regasita in politica si filosofie.
Analizand un spectru mai larg de scriitori de origine: engleza, franceza, germana, italiana, rusa si a altor scriitori de origine est-europeana, Virgil Nemoianu ofera aici o caracterizare coerenta a perioadei 1815-1848. Acest lucru se numeste epoca de domesticire a romantismului.
Nucleul exploziv, vizionar al romantismului este vazut ca cedand - dupa infrangerea lui Napoleon - unei versiuni mai extinse si mai blande care reflecta valorile clasei de mijloc. Aceasta forma tarzie de romantism este caracterizata prin eforturi moralizatoare de a reforma societatea, o dorinta pentru linistea casei si a vetrei, si o credinta puternica in individ, alaturi de un nou scepticism, idealuri spulberate, si o ironie consecventa. Prin extinderea aplicarii termenului Biedermeier, util pentru a descrie aceasta perioada din literatura germana, Nemoianu ofera un nou cadru pentru intelegerea acestor ani, intr-un context european mai larg.
In Triumful Imperfectiunii, continuare a volumului Imblanzirea Romantismului distins cu premiul Harry Levin, Virgil Nemoianu extinde ancheta sa asupra miscarii intelectuale si literare, care a cuprins Europa la inceptul si mijlocul secolului al XIX-lea, pentru a include texte paraliterare, studiate extrem de rar, si care apartin de istoriografie, de eseul de calatorie si de expunerea religioasa. Cu Triumful Imperfectiunii, Nemoianu traverseaza dincolo de canonul zonei literare pentru a evalua impactul tonului moderat al romantismului tarziu ca urmare a revoltei, revolutiei si agitatiei asociate cu aparitia erei moderne. El sugereaza ca scriitorii si savantii apartinand perioadei cuprinse intre 1815 si 1848 manuiau instrumentele discursului in asa fel incat sa integreze noile idealuri ale modernitatii pasnic si calm in evolutia normala a societatii.
Subminand abordarea conventionala a romantismului, Nemoianu pledeaza pentru un echilibru intre lucrari ce apartin Europei Centrala si Europei de Vest. Din acest nou punct de plecare, el analizeaza texte atat ale autorilor cunoscuti cat si ale celor mai putin cunoscuti, precum Johann Wolfgang von Goethe, François Auguste-René de Chateaubriand si Robert Southey. El considera abordarea lor privind tehnicile de invatamant, o estetica a religiei, si o interactiune intre istoria scrisa si fictiune, si sustine ca, in confruntarea cu schimbarile radicale ale epocii, ganditorii, scriitorii, oamenii de stat si reformatorii din acea perioada au cautat o asezare practica intre avalansa de idei revolutionare si istoria intelectuala care au modelat mileniile trecute. Nemoianu sugereaza ca in centrul acestei reconcilieri s-a situat acceptarea notiunii de imperfectiune, de victorii partiale, si a unei cautari deliberate de moderatie si echilibru.
Convins ca va declansa dezbateri academice, Nemoianu subliniaza valoarea si relevanta influentelor moderatoare ale romantismului pentru intrebarile intelectuale si sociale cu care se confrunta secolul actual.”