Paradoxuri de ocazie - Nicolae OPRISAN

 

Nicolae Oprișan se lasă frământat, amestecat și topit în spiritul vremii, ia forma oricui, se face nimeni pentru a lăsa ecourile vocilor străine să-i ocupe versul, dispare în spatele nălucilor în care s-a îmbrăcat sufletul nepătruns al contemporanilor. El scrie modelat de aluviunile vieții personale și impersonale, de-o vârstă care a prefăcut timpul în emblemă, se exprimă pe sine, dar pătruns de melancoliile și pierderile unei întregi lumi. Polifonică, vocea poetului Nicolae Oprișan nu ține doar sonul heraldic dirijat de spiritul vremii, nu rămâne comună ori impersonală, riscând stridențe care o particularizează. De la alteritatea fortuită pe care o impune simpla trăire în mediul social, cu toate coloraturile și tușările provocate de mersul vremii, el se abate în sine, scobește în tăcere pentru a face loc cuvântului propriu sau necuvântului propriu. Ceea ce este absolut propriu în vocea unui poet îl face de neînțeles, iar cuvântul care i-ar fi menit rămâne închis în muțenia vieții organice. Nicolae Oprișan știe că un poet este și trăitorul în ordine organică a unei vieți lipsite de lumina rostirii și că de la o vreme vocea personală încetează făcând loc ecoului pe care elementele naturii îl stârnesc: „existenţa noastră, / un poem pe care nu l-am scris / dar care poate fi urlat în nisip / de clopotul ascuns de mare” (un poem). Vianu Mureșan