Prometeu. Nihil sine Deo! - Petre Tutea

Prometeu poate fi considerat mit sau concept. Ca mit, exprima relatia dintre divinitatea suprema si orice faptura divina – zeu, titan – sau umana, subordonata ei. Conceptul, prin incarcatura logica, sau istorica, umanizeaza relatia, degradandu-o. Alegoria trebuie inteleasa mistic, nu rational, sau fizic-civilizator, fiindca nu numai focul vine din cer, ci tot ce se intampla in univers. Nu intereseaza justetea, sau injustetea intelegerii mitologice a soarelui fizic, sau a fulgerului, ci originea transcendenta a fenomenelor, daca omul – doreste sa cunoasca adevarul desprins din relatia sa cu Absolutul si nu se multumeste cu legitatile lumii aparente – cu „adevarurile” lui – oricat de utile ar fi. Zeul, titanul si omul ridica problema modelelor. Triumful ratiunii? Dizolvarea traditiei, a miturilor – aceste fructe revelatoare ale credintei si inchipuirii –, a lumii afective generatoare, conservatoare si desavarsitoare a vietii; acceptarea „adevarului relativ”; departarea de real si de unitate, prin tensiunea polara subiect-obiect, prin intuitia ipotetica, prin degradarea inspiratiei, prin devenire, prin concept, judecata, rationament si metoda, ca fructe ale spiritului autonom, prin fictiuni utile, sau inutile, prin succese tehnice, estetice, morale si sociostatale „finitudinea implicand eroarea, ratacirea, entropia, incremenirea si neantul”. Se incearca iesirea din impasul natural-uman, prin „iluziile progresului” (Sorel). Petre Tutea