Repetabil e doar inceputul - Victor Michail Stigniteanu

Poezia lui Victor Michail Stigniteanu sta sub semnul interogatiei. Toate ipotezele existentiale si toate ipotezele constiintei se intalnesc si se interfereaza la nivelul maturitatii depline. Poetul a parcurs toate devenirile moderne ale poeziei si a ajuns la momentul de constientizare a actului liric, ca demers fundamental in perceptia lumii, cu timpul, discursul liric s-a scuturat de podoabe, a renuntat la metafore si artificii gramaticale pentru o exprimare limpede, cursiva si cu atat mai convingator, semnificativa. Ego-ul poetic oficiaza din centrul universului si lumile posibile se stratifica logic si coerent, de la existenta banala, cotidiana, pana la aspiratiile si adierile metafizice. Un lucru nou in poezia lui Victor Michail Stigniteanu nu este imaginatia cosmologica, calatoriile astrale ca in La Steaua eminesciana. Un lucru paradoxal si cu atat mai interesant, este interogatia asupra nasterii (si nu a mortii), problematica genezei omului si cosmosului intr-o lume mecanicista si tot mai pragmatica. Poezia de meditatie filozofica si cosmologica se impleteste integral numai prin asocierea cu sentimentul erotic, pentru ca geneza si erosul raman cele doua dominante de semnificatie a acestui volum. Poetul intelege sa preia idei noi din filozofia genezei universului si, pentru a preveni o posibila ariditate, le asociaza cu sentimentul erotic, cu o meditatie melancolica profunda care pune in centrul lumii cuplul adonic, perechea dominatoare in toate adancimile nebanuite ale cosmosului. [...]
Autorul a parcurs rapid toate etapele formative ale unei constiinte poetice si iata ca acum poate veni in prim-planul literaturii cu o luminoasa si credibila carte de poezie adevarata care poate relua intr-un univers personalizat toate marile teme ale lirismului. Chiar si inimitabila asociatie hamletiana intr-un text rotund, precum Penduland: „Prin toate spatiile universului / Timpul se masoara penduland / Intr-un tic-tac continuu / Ca un fel de preludiu, / Ce duce spre centrele negre / Care vor sa inghita orice miscare. / Si noi, minuscule umbre, / Ale unui minuscul soare, / Pendulam repetat / Intre Yin si Yang, / Intre da si nu, / Intre samanta si rod, / Intre nimic si un pic de ceva, / Intre iubire si neiubire, / Pentru a fi sau a nu fi.” Autorul descopera virtuti poetice in „curbura Timpului”, in „nasterea Marelui Stramos al Universului”, in „trecerea peste Marele Prag”, in „Marea lumina a impreunarilor stelare”, facand din viziunea cosmica un loc comun al poeziei sale si o particularitate subliniata a creatiei, inconfundabile prin sensurile stranii, misterioase, de mare originalitate pentru creatia lirica de azi. Tipologic vorbind, o poezie cosmogonica de asemenea amplitudine nu s-a mai scris de la Eminescu.
Aureliu Goci