Romanele lui Tudor Arghezi - Cosacu Elena Lavinia

 În această carte mi-am propus să abordez proza, lui Tudor Arghezi, în special romanele, atât din punct de vedere al conţinutului acestora, a substanţei, a emoţiei pe care ele o transmit, dar şi al impactului lor asupra literaturii din aceea vreme. Având în vedere criza romanului atât în literatura română cât şi în cea occidentală, am urmărit şi viziunea lui Arghezi asupra conceptului de roman aşa cum apare în epoca în care a scris, acest patriarh al literaturii noastre.

Astfel criza acestei specii literare semnifică deopotrivă agonia romanului tradiţional al secolului al XIX-lea, cât şi momentul decisiv al înnoirii acestei formule epice. La noi, această lipsă a romanului desemnează până la începutul anului 1930, precaritatea genului atât în privinţa apariţiei unor romane cât şi a calităţii lor. Se poate spune că anul 1933 consemnează apariţia celui mai mare număr de capodopere ale genului. Aceasta pare să fie concluzia multor scriitori şi critici literari români din perioada interbelică. Astfel între 1926 anul în care apare eseul lui Mihai Ralea De ce nu avem roman? şi 1935 literatura noastră se confruntă cu o avalanşă de romane.

Chiar daca a fost apreciat doar ca poet, Tudor Arghezi abordase proza scurtă, pamfletele, de aici si interesul pentru roman care era cea mai controversată specie literară a perioadei interbelice.

Ţinând cont de incertitudinea definirii romanului ca specie, printre alţii, Tudor Arghezi încearcă să lămurească prerogativele unui romancier, atât pentru critici cât şi pentru scriitorii care îşi intitulau compoziţiile roman, deşi ei înşişi nedumeriţi în ceea ce priveşte această specie literară.

Aşadar în absenţa unui public avizat romanul românesc rămâne până la apariţia creaţiilor interbelice doar un gen convenţional, oferind numai ispita identificării cu existenţa tumultuoasă a personajelor.

În a doua parte a lucrării se poate observa o clasificare din punct de vedere tematic şi o analiză aprofundată a romanelor argheziene pentru a evidenţia emoţia autorului transmisă prin vocea personajelor sale. Apare aici fragmentarismul, constituirea unui satiricon pe care îl conţin scrierile lui Tudor Arghezi. această caracteristică fiind identificată de exegeza literară.

Ultimul capitol intitulat Barocul arghezian evidenţiază trăsăturile baroce ale universului creaţilor sale. Apare aici raportarea la o lume carnavalescă care configurează acea imagine a lumii de-a-ndoaselea aşa cum apare şi în opera caragialiană.

Toate momentele, impresiile şi stările sufleteşti din anii de tinereţe ai scriitorului apar ca prefigurări ale unor idei artistice, ale unor teme şi motive în care recunoaştem adeseori tipologia unui spirit baroc, identificabil în special în proză.

În concluzie devine tot mai evidentă în această perioadă necesitatea înnoirii fundamentale a modului de a scrie un roman.