Si porni Orient Expressul... - Magda Marin

Dupa minunatul ei roman de debut Paraseste-ma!, Magda Marin ne ofera un foarte captivant volum de nuvele intitulat Si porni Orient-Expressul… Cartea ne invita sa contemplam o originala structura narativa care permite acelorasi personaje sa intre pe rand in roluri principale si secundare, plasandu-se astfel cand in miezul, cand la periferia atentiei artistice. Fiecare text devine ecoul celui de dinainte, trimitand reverberatii in cel care urmeaza. Talentata autoare pare a se conduce atat in viziune, cat si in tehnica dupa gandul lui Pascal potrivit caruia omul ar putea fi centrul unui cerc a carui circumferinta se pierde in nicaieri. Volumul Magdei Marin isi delecteaza cititorul prin maiestria stilului si rafinamentului orchestratiei narative. 
Monica Pillat

Magda Marin este o poeta a timpului. In cele sase proze ale volumului, timpul este o realitate palpabila, incremenita in obiecte si in plutirea halucinatorie prin viata a personajelor. Este „ziua in care nu trec trenuri” si in care figura de deus absconditus a acarului apare astfel ca tragic inutila. Legate intre ele intr-un mod discret, care sporeste misterul ansamblului, prozele au in centru figuri feminine sau de copii. Stranietatea este nota lor comuna, este o proza „nordica”, plutind in ceturi, clar-obscur si imprecizie de contururi, toate inducand o senzatie de tristete, de suferinta disipata in fiecare molecula a unui aer statut. A unui timp statut. Care inseamna, fireste, moarte. Naivitatea copilului care nu intelege de ce colega lui de clasa intai si-a ingropat mama sau tulburatoarea initiere intru viata (si moarte!) a adolescentului de catre femeia oarba in Perdeaua de lumina tin de aceeasi nevoie de identitate, comuna tuturor acestor personaje care vin de niciunde, nu-si gasesc certificatul de nastere, pleaca spre nicaieri sau trimit scrisori pe care le pun in cutia de pe peronul unei gari unde nu trece niciun tren. Prozele „se inchid” prin ultima, ca un cerc de oglinzi sterse, cu imagini care se reflecta „lamurindu-se” una pe alta, intr-o lumina fara sursa care da frumusete unei tesaturi epice delicate, evanescente si tulburatoare.
Christian Craciun