Singuratatea de cristal a gandului - Petru Vladimir Patulescu

Ma indrept intr-un ritm natural, cu pas firesc as spune, spre o borna a unei vieti ce a ajuns eminamente si critic-reflexiva si tandru-sever-contemplativa. Nu am vocatia nesupunerii, ca Cioran, nici pe cea a sintezei ideatice ca Noica, nu pot scrie versuri ca Rilke, sau Nichita, nu pot compune precum Mahler ori Rachmaninov, nici picta ca Magritte, nu pot construi ca Gaudi sau Niemeyer, nu pot dansa ca Nijinsky ori M. Cunningham, romanul nu m-a vrut ca pe Cartarescu sau Pinchon, eseul m-a ocolit, speculatia meditativa m-a incercat fara ecou material decantat, asa ca ceea ce mi-a ramas au fost cuvintele adunate atent, febril si irepresibil in texte. Toata viata imi este "cuprinsa" in ele si astfel devin marturia existentei mele si dau irevocabil seama de dinamica launtrica mereu intrebatoare, traversata de zbucium si de insurgenta dar si chestionabila suveran de o neliniste fractala mai mereu ramasa fara hotar. Neliniste efervescenta ce se dovedeste a fi dornica sa ofere un motiv de a "arde", de a rima emotiv, rational si scriptic cu un anume orizont solar, imaculat si alpestru ori cu un abis destructurant, direct si imediat intraductibil.