Statui de hirtie. Studii si impresii asupra literaturii romane - Mihai Vornicu

 

 

„Livia, fiica unica a lui Titu Liviu Maiorescu, spiritul director al „Junimii”, este inmormintata la cimitirul Bellu, linga sepultura tatalui sau, dupa o viata traita mai mult pe alte meleaguri. Ei, la virsta adolescentina, in deceniul 1880, ii dedicase Creanga primele capitole ale Amintirilor din copilarie, care fac parte din cultura literara romaneasca de baza, intiparita in mintile noastre infantile la inceputurile scolirii. Data mortii Liviei pe care o gasesc in surse biografice este 1946. In amintirea mea ramasese, gresit, ca pe crucea de la capul mormintului era inscris 1952. Oricum, de fapt e totuna. Cind i-am vazut numele pe piatra tombala, era spre mijlocul anilor 1960, eram student si tocmai descoperisem in editia Kirileanu „glosarul” lui Creanga, unde acela isi talmacea vorbele prea „crengesti” la cererea domnisoarei Livia.
Magistrul George Calinescu spune undeva ca, in biblioteca lui ideala, Homer si Dante – imi pare – sint contemporani, fiindca amindoi apartin unui timp al valorilor absolute, scos din cronologie. Cit despre mine, inaintea mormintului acestei doamne care la inceputul vietii respirase acelasi aer cu Eminescu, Caragiale, Creanga, si pe care as fi putut-o intilni si cunoaste eu insumi ca pe o strabunica – eu copil, si ea la finele drumului ei terestru –, realizam dintr-odata, ca o revelatie, ca intre mine si Gigantii secolului de aur romanesc, pe care ii situasem intotdeauna in vremuri legendare, aproape ireale si la fel de indepartate ca minunatiile basmelor, nu era decit o singura mare veriga din lantul generatiilor. Straturile istoriei se comprimau, Uriasii altei virste, de dincolo de timpul masurabil, imi veneau aproape, in carne si oase, doar la distanta de o viata eterna. Intindeam mina in spate si-i atingeam, prin mijlocirea Liviei Maiorescu. Lor mai intii si apoi altor citorva, am incercat sa le ridic statui sau macar busturi care sa le semene cit de cit, cu puterile mele, pe bijbiite – si din hirtie.
* * *
Se poate ca uneori, in comentariul de la un scriitor la altul, sa fi reluat repetitiv idei, si chiar ca formularile sa fie asemanatoare. Faptul nu e nicicum datorat neglijentei. Dar unghiul meu de vedere, ca principiu estetic, a fost mereu acelasi, iar genul proxim, numitorul comun intre autori chemau aceeasi schela de baza in aprecierea operelor. Si formularile, odata gasite, imi apartineau, incit le puteam refolosi acolo unde se potriveau din nou: ar fi fost doar triserie si abilitate fatarnica din parte-mi sa le costumez in variante sinonimice pe care lectura atenta le-ar fi dat oricum la iveala. Iarasi, intinderea comentariului asupra operei unuia sau a altuia e in raport nu atit cu greutatea scriitorului in istoria literelor romanesti, cit cu aspectul care m-a interesat sau care m-a facut sa cred ca am ceva nou de spus asupra subiectului.”
Mihai Vornicu