Teme - Nicolae Manolescu

Cand am publicat, acum aproape o jumatate de secol, intaia culegere de Teme, nu aveam o idee foarte limpede despre natura lor. Imi convenea, in schimb, formula lor lapidara, de „efemeride“, in stare sa-mi ofere un spatiu publicistic pentru preocupari momentane, care nu aveau nici suita (mi se intampla, ca si astazi, sa sar de la una la alta, urmarind un capricios grafic al lecturii), nici anvergura unor studii sau carti. Cu timpul, mi-am dat seama ca ma exprimau pe mine insumi mai profund decat as fi crezut si ca, departe de a se constitui din firimiturile cazute de la masa unor festinuri critice de amploare, isi aveau autonomia si specificul distinct. Abia recitindu-le am inteles ca, in esenta lor, erau de fapt niste incercari de a-i provoca pe cititorii de literatura si, poate, si pe unii specialisti, sa vada cu alti ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intentia inconstienta din care s-au nascut era mai putin aceea de a convinge decat aceea de a incita la lectura si la gandire. Nu aveam pretentia sa rezolv nimic, doream doar sa provoc rezolvari.

Precizez ca „provocarea“ (cata este!) din „temele“ mele se adreseaza, in primul rand, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frica, de pagina batrancioasa si terna care-mi poate iesi de sub condei, de extenuarea materiei mele cenusii. Mai ales ca stiu ca placerea (nu doar a lecturii) nu e eterna si ca, la capatul ei, ma asteapta, daca voi trai destul, lunga iarna a raspunsurilor la intrebari pe care nu voi mai fi in stare sa mi le pun.             Nicolae Manolescu