Texte si subtexte - Eugen Pavel

Orice editare a unei scrieri apartinand, indeosebi, epocii vechi a culturii romane nu poate face abstractie de cateva principii elementare de critica textuala si de tehnica editiilor. Incepand cu stabilirea textului de baza si clarificarea autenticitatii sale, cu elucidarea paternitatii si a filiatiei textelor, a aspectelor privind datarea si localizarea lor, si incheind cu modalitatea de transcriere si de constituire a aparatului critic sunt circumscrise tot atatea chestiuni spinoase care stau in fata filologului. Altfel spus, descifrarea subtextului, a fatetelor adiacente ale textului care va fi editat, devine, in mod imperios, necesara in acest demers. Reperele disciplinei sunt fixate, in general, in cateva manuale de lucru utile, intre care lucrarile lui Louis Havet (1911), Paul Maas (1927) sau Alberto Chiari (1951) sunt adevarate modele in domeniu. In spatiul romanesc, Demostene Russo (1912), Liviu Onu (1973) sau Ion Ghetie si Alexandru Mares (1974, 1985) se numara printre cei care au redefinit coordonatele unei ramuri esentiale de investigare genetica a textelor, care se suprapune, in fond, cu insasi acceptiunea primara a termenului de filologie.

Exercitiile de critica textuala cu care se deschide volumul de fata sunt, in mare parte, rezultatul unor reflectii prilejuite de editarea unor scrieri din secolele trecute. Fie ca ne referim la editia diplomatica interpretativa a Bibliei de la Blaj (2000), pe care am coordonat‑o filologic, fie la restituirea operelor literare ale lui Ioan Budai‑Deleanu (2011) sau la conceperea masivei antologii Scoala Ardeleana (2018), m‑am confruntat cu o multitudine de probleme privind integritatea si provenienta textelor, precum si reproducerea scrierilor chirilice si a celor cu grafie latina etimologizanta.

Am intreprins in aceasta carte, mai intai, o retrospectiva a preocuparilor de editare critica a textelor vechi intre secolele al XVII‑lea si al XIX‑lea, cu toate ezitarile si cautarile care s‑au inregistrat in privinta identificarii originalelor si a transpunerii fidele a acestora. Desigur, nu se putea vorbi la inceput de o operatie curenta si pe deplin generalizata, insa faptul ca unii dintre patronii‑editori, talmacitorii si diortositorii tipariturilor executau si o activitate de editare propriu‑zisa, care presupunea, pe langa alegerea si redarea cu acuratete a textelor, si un comentariu pe marginea lor sau schitarea unui aparat critic incipient, este un indiciu al asumarii acestei intreprinderi. Am reafirmat, de pilda, ca Noul Testament de la Balgrad constituie prima editie critica din filologia romaneasca, asertiune acceptata deja in cercetarile filologice. Intentia domnitorului carturar Nicolae Mavrocordat din primul deceniu al veacului al XVIII‑lea de a aduna mai multe copii dupa Amphilochia patriarhului Photius, de a le compara, corecta si publica denota deja o constientizare a modului in care un text poate fi recuperat si introdus in circuitul public. Este accentuata ideea ca editarea istoriografiei romane, a scrierilor religioase sau a cartilor populare a parcurs diferite etape de consolidare a principiilor de transcriere si interpretare a grafiei, precum si a exegezei textuale. (EUGEN PAVEL)