Toamna - Karl Ove Knausgard

Toamna este prima carte din cvartetul Anotimpuri, de Karl Ove Knausgård, o enciclopedie personala despre lume, scrisa de un tata pentru fiica sa nenascuta.

 

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele sase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Nascut in Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, in Arendal si in Kristiansand, si a facut studii de arta si literatura la Universitatea din Bergen. A debutat in 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatura al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima data unui roman de debut. Intre 1999 si 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revista literara norvegiana fondata in 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen si Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critica si a fost nominalizat la Premiul pentru literatura al Consiliului Nordic si la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit insa odata cu publicarea, intre 2009 si 2011, a seriei de romane autobiografice insumand peste 3 500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare in Norvegia, cu peste 450 000 de exemplare vandute. In 2010, scriitorul a infiintat o mica editura impreuna cu Yngve Knausgård (fratele sau) si cu Asbjørn Jensen. In 2015–2016 a publicat patru carti dedicate anotimpurilor: Om høsten (Toamna), Om vinteren (Iarna), Om våren (Primavara) si Om sommeren (Vara).

 

Toamna, de Karl Ove Knausgård (fragment)
 

MERE

Dintr-un motiv oarecare, fructele care cresc in tarile nordice sunt usor accesibile, carnea le e acoperita numai de o pielita subtire care cedeaza lesne, si asta e valabil atat pentru pere si mere, cat si pentru prune, nu trebuie decat sa musti din ele si sa le infuleci, in timp ce fructele care cresc mai la sud, portocalele, de pilda, mandarinele, bananele, rodiile, mango sau fructul pasiunii, sunt adesea acoperite cu o coaja groasa, necomestibila. In mod normal, in acord cu restul preferintelor mele in viata, le prefer pe ultimele, pe de o parte pentru ca sunt patruns de ideea ca placerea trebuie sa fie meritata printr un efort depus anterior, pe de alta, pentru ca intotdeauna am fost atras de ceea ce e ascuns si secret. Sa musti o bucatica de coaja din crestetul unei portocale, ca sa ti poti strecura apoi degetul mare intre ea si carnea fructului, sa simti gustul amarui improscandu-ti pret de o secunda interiorul gurii si apoi sa desprinzi coaja bucata cu bucata – uneori, cand e subtire, in fragmente marunte, alteori, daca e groasa si doar superficial lipita de fruct, dintr-o singura fasie lunga – are si o latura ritualica. E aproape ca si cand te-ai afla mai intai in colonada templului, apoi te-ai muta treptat catre incaperea cea mai intima, dar, odata ajuns aici, dintii strapung membrana fina, lucioasa, si zeama fructului iti curge in gura umpland o de dulceata. Atat efortul pe care-l faci, cat si natura secreta a fructului, inaccesibilitatea lui, cresc valoarea placerii resimtite. Marul e o exceptie. Nu trebuie decat sa ridici mana, sa-l apuci si sa-ti infigi dintii in el. Nici un efort, nici un secret, doar accesul direct la placere, eliberarea aproape exploziva in gura a gustului intens, proaspat, astringent si totusi mereu dulce, care uneori iti ciupeste nervii si poate chiar iti contracta muschii faciali, ca si cum distanta dintre om si fruct e reglata exact ca acest soc in miniatura sa nu dispara niciodata cu totul, oricate mere ai fi mancat in viata.
Pe cand eram destul de mic, am inceput sa mananc tot marul. Nu doar carnea fructului, ci si cotorul cu toate semintele, chiar si coada. Nu pentru ca avea gust bun, nu cred, si nici pentru ca as fi avut ideea ca nu trebuie sa irosesc nimic, ci pentru ca a manca si cotorul, si coada reprezenta o piedica in calea placerii. Era un fel de efort, chiar daca in ordine inversa: mai intai placerea, apoi munca. Mi se pare si azi de neconceput sa arunc un cotor de mar, si, cand ii vad pe copiii mei facand asta – uneori arunca pana si mere doar pe jumatate mancate –, sunt coplesit de indignare, dar nu spun nimic, pentru ca vreau ca ei sa savureze viata si sa aiba sentimentul abundentei vietii, sa simta ca e usor sa traiesti. Si de asta mi-am schimbat atitudinea fata de mere – nu printr-un act de vointa, ci ca urmare a faptului ca am vazut si am inteles mai multe, mi se pare, si stiu acum ca nu e vorba niciodata despre lumea in sine, ci doar despre modul in care ne raportam noi la ea. Secretelor li se opune deschiderea, muncii i se opune libertatea. Duminica trecuta ne-am dus la plaja cam la zece kilometri de aici, era o zi din acelea de toamna timpurie patrunse inca de vara, saturate aproape complet de caldura si linistea verii, si totusi turistii plecasera deja de mult, plaja era pustie. Am luat copiii la o plimbare prin padurea care coboara pana la marginea nisipului si care cuprinde in cea mai mare parte arbori foiosi, punctata doar arareori de cate un pin cu trunchiul roscat. Aerul era cald si linistit, soarele atarna greu de lumina pe cerul bleumarin palid. Am urmat o carare printre copaci, si acolo, in mijlocul padurii, am dat de un mar doldora de fructe. Copiii au fost la fel de uluiti ca si mine, caci te astepti ca merii sa creasca in curti si livezi, nu salbatici, in padure. „Putem sa mancam din ele?“ m au intrebat. Am spus ca da, fireste, luati cate vreti. Acolo, intr-o strafulgerare de o clipa, plina de bucurie si de amaraciune in acelasi timp, am inteles ce este libertatea.