Toamna la Pekin (Boris Vian)

Contrar asteptarilor create de titlul-capcana, Toamna la Pekin nu face nici cea mai mica aluzie la nostalgia toamnei sau la exoticul oras chinezesc, ci se constituie mai curind ca un roman absurd, destinat iubitorilor de jocuri de limbaj insolite. Povestea, ramificata in intrigi obscure, este proiectata pe decorul unui desert imaginar– numit simbolic Exopotamia–, unde se construieste o cale ferata fara trenuri, care nu duce nicaieri. Personajele maniacale, voluptuoase sau ilare– un functionar obsedat de calcule, un arheolog care face zob orice relicva dezgropata, un doctor care isi numara cu grija pacientii ucisi, o femeie cu pielea ca arama si un calugar ce nu poarta nimic pe sub sutana– sint antrenate toate in acest vast proiect fara sens, pentru realizarea caruia se darima la fel de mult pe cit se construieste.

 

Boris Vian este poate unul dintre numele cele mai celebre ale Parisului cultural de dupa al Doilea Razboi Mondial. Romancier, poet, dramaturg, traducator, scenarist, regizor de spectacole de cabaret, trompetist de jazz, compozitor si cintaret de sansonete– Vian are o cariera naucitor de diversa si o faima pe masura insolitului.
•„Toamna la Pekin are toate calitatile care-l vor ajuta sa devina un clasic al genului.” (Alain Robbe-Grillet)

„In ceea ce priveste povestea de dragoste care constituie, intr-o anume acceptie, mobilul intregului roman, tratarea ei poate aminti de Spuma zilelor: iubirii i se confera puterea de-a reface ori distruge lumea, iubirea si moartea sint ridicate la rangul de virtuti supreme. Schema dramatica e simpla: doi prieteni, doi pretendenti la iubirea aceleiasi femei, sint tiriti aproape fara voie in aventura santierului din desert, doar pentru a nu o pierde pe capricioasa lor insotitoare. Aici, peripetiile stranii, ori doar funambulesti, se tin lant. Constructia caii ferate de-a curmezisul desertului se dovedeste o utopie, dar o utopie pentru care mor oameni si vietile sint deturnate din cursul lor firesc. Multitudinea de personaje se infrunta in scene bufe, grotesti, lirice; pozitiile lor se schimba rapid, ca intr-un carusel; secventele par desprinse din marile filme mute: preotul poltron si homosexualii; Aramie, femela subteranelor; pustnicul care-si alege ca act sfint impreunarea cu o negresa, in vazul credinciosilor; taierea in doua a singurei cladiri din desert, Hotelul Barrizone, pentru ca pe-acolo si doar pe-acolo urma sa treaca calea ferata; scaunul caruia i se ia temperatura este spitalizat si ingrijit, iar apoi este otravit cu stricnina; doctorul care, prin lege, are voie sa omoare tot pe-atitia bolnavi citi a vindecat si care-si tine grijuliu balanta. Cit despre gagurile de limbaj, acestea abunda: pasari fantastice ca zorzomusca, odgonaciul, macinoaia, milacvila se invecineaza cu refrene ori numaratori absurde calchiate dupa cele ale copiilor, ori cu parabole ticnite de genul«Cite bombe trebuie sa arunci din avion ca sa demolezi orasul Lyon?»” (Constantin Abaluta)
 
„Dupa atita fictiune plina de obsesii, egotism, inflorituri si tehnici narative obosite, Toamna la Pekin are efectul unui adevarat antidot.” (Seattle Sinner)

 

„Boris Vian este unul dintre cei mai mari iconoclasti pe care ii cunosc; in plus, el este un iconoclast comic.”
(J. K. L. Scott)