Trebuie sa aparam societatea - Michel Foucault

 

traducere: Bogdan Ghiu
Intr-o societate precum a noastra – dar, la urma urmelor, in orice societate –, nenumarate relatii de putere traverseaza, caracterizeaza, constituie corpul social; ele nu s-ar putea disocia, stabili, functiona fara o productie, o acumulare, o circulatie, o functionare a discursului adevarat. Nu exista exercitiu al puterii fara o anumita economie a discursurilor de adevar functionind in, pornind de la si prin aceasta putere. Sintem supusi de putere la o productie de adevar si nu putem sa exercitam puterea decit prin producerea de adevar. Acest lucru este adevarat pentru orice societate, dar mi se pare ca in a noastra, acest raport intre putere, drept si adevar se organizeaza intr-un mod cu totul particular. Pentru a marca, pur si simplu, nu mecanismul insusi al relatiei dintre putere, drept si adevar, ci intensitatea acestui raport si constanta sa, sa spunem asa: sintem siliti sa producem adevarul tocmai de puterea care cere acest adevar si care are nevoie de el pentru a functiona; trebuie sa spunem adevarul, sintem constrinsi, sintem condamnati sa recunoastem adevarul sau sa-l gasim. Puterea nu inceteaza sa chestioneze, sa ne chestioneze; nu inceteaza sa ancheteze, sa inregistreze; institutionalizeaza cautarea adevarului, o profesionalizeaza, o recompenseaza. Sintem obligati sa producem adevarul tot asa cum, la urma urmelor, sintem obligati sa producem si bogatiile, si trebuie sa producem adevarul pentru a putea produce bogatii. Si, pe de alta parte, sintem in egala masura supusi adevarului si in sensul ca adevarul face legea; discursul adevarat este cel care, fie si doar in parte, decide; el vehiculeaza, propulseaza prin sine efecte de putere. In fond, noi sintem judecati, condamnati, clasificati, ni se impun sarcini, sintem sortiti unui anumit fel de a trai si unui anumit fel de a muri in functie de discursurile adevarate, care poarta cu ele efecte specifice de putere. Deci: reguli de drept, mecanisme de putere, efecte de adevar. Sau: reguli de putere si putere a discursurilor adevarate. Michel Foucault
Foucault, cel care, intr-o zi, s-a proclamat in mod provocator un „optimist fericit”, a fost un om in pericol si care, fara sa se laude cu asta, a avut un simt ascutit al primejdiilor la care sintem expusi, interogindu-se pentru a afla cine sint cei ce ne ameninta si cine sint cei cu care putem temporiza. De aici importanta pentru el a notiunii de strategie si de aici jonglarea cu ideea ca ar fi putut, daca hazardul ar fi hotarat altfel, sa devina un personaj de stat (un consilier politic), dar si un scriitor... un pur filosof ori un muncitor necalificat, deci un fitece sau un fitecine. In orice caz, un om in mers, singuratic, tainic si care, din cauza asta, neincrezator in toate prestigiile interioritatii, refuza capcanele subiectivitatii, cautind unde si cum este cu putinta un discurs de suprafata, scinteietor, dar fara miraje, deloc strain, cum au putut crede unii, cercetarii adevarului, ci lasind sa se vada (dupa multi altii) primejdiile acestei cercetari, precum si relatiile sale ambigue cu diversele dispozitive ale puterii. Maurice Blanchot