Trenul spre Samarkand - Guzel Iahina

Anul 1923. Noua Uniune Sovietica e un taram haotic, bantuit de o foamete crunta si inca zguduit de ultimele zvacniri ale Razboiului Civil. Neinduratoarea politica a rechizitionarilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destramat familii si a lasat fara adapost cohorte intregi de copii, care acum ratacesc flamanzi peste tot. Combatantul fortelor civile de tineret Deev primeste misiunea de a forma un tren care sa transporte 500 de copii de la Kazan pana in Samarkandul mai indestulat. Astfel incepe o calatorie aventuroasa, de sase saptamani, din padurile de pe malul Volgai si stepele kazahe pana in desertul Kizilkum si muntii Turkestanului, desfasurand o panza fabuloasa, pe care sunt zugravite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, tarani porniti in bejenie, cekisti, basmaci si, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferinte tacute, umor, cruzime si speranta – intr-o alternare de lumina si intuneric demna de marea pictura si acea vivacitate cinematografica a scenelor cu care ne-a obisnuit deja Guzel Iahina.

„Pot spune ca astfel de carti se nasc foarte rar si ele ii schimba pe toti cei care le citesc. Toti ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit si de calatoriile lui Marco Polo si ale lui Afanasi Nikitin in intangibilul si luxuriantul Orient, pe taramul indestularii si al cruzimii salbatice, atractia caldurii, a caldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului desertului. In plus, este, slava Domnului, o robinsoniada. Un gen care promite salvarea in final.“ — ELENA KOSTIUKOVICI