Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de sex. Pamflete - Florica Bud

Subtila, inimitabila in discurs, neiertatoare in fata bizareriilor vietii, Florica Bud isi creeaza propriul drum printre marii pamfletari romani, cautand mereu lumina prin tainica initiere a evadarilor fie in trecut, fie spre o lume ideala, mult visata, asa cum bine o demonstreaza cele patru pamflete asezate unul dupa altul: Plec in Bali, Plec in Cuernavaca, Plec in San Michele, Plec in Hawaii, cifra patru fiind simbolul energiilor echilibrate si al seriozitatii. Doritoare de o stare permanenta de echilibru, isi asaza volumul sub semnul burlescului, aratand mereu ce nu-i convine, neprididind a aseza in carte secventa dupa secventa, sarind, cu dezinvoltura, de la una la alta, dar nu in zadar sau haotic, ci cu multa intelepciune, asa cum bine o demonstreaza monologul din Cand cocostarcii se intorc: „Oare de unde mi-a venit dorinta de a vorbi despre berze? Sar in ajutorul vostru Iubitori De Raspunsuri Neclare La Intrebari Nepuse. De unde de altundeva decat de la apropiatele alegeri prezidentiale”. Grava in fata absurdului existential, nu se poate abtine de a nu arunca priviri jucause in juru-i, tocmai pentru a tine la distanta raul ce copleseste omenirea. Atitudinea bine gandita si aplicata in practica, genereaza ironii necrutatoare, sagetile fiind trimise grabnic spre toti si toate caci bulibaseala si emanciparea omului secolului XXI le merita pe deplin. [...]
Provocatoare, in dulcele-i si binecunoscutu-i feminism, Florica Bud incita prin forta interioara capabila a dezlega, cu nonsalanta, misterele si angoasele unei lumi anapoda. Parand a nu se teme de nimic, trece victorioasa prin viata ce i-a fost harazita marturisind cu o amaraciune bine camuflata de zambet: „Voi trece peste dilemele existentiale multe si mari ale anului pornit sotanc-sotanc si ma voi opri la poarta laptop-ului meu, care aparat da tot mai des semne de oboseala. Ma fac ca nu ii inteleg mesajele plangaciforme, asa cum se intampla in toata lumea buna si nobila, cand cel muncit se plange.” Neadaptabila la indraznelile mitocanesti dar nici la miraculoasele progrese tehnice ce dezumanizeaza, pare a rezista totusi in haosul noncomunicarii, prin apelul repetat la iubirea care, bineinteles, nu e un joc al hormonilor, in ciuda tuturor dezbaterilor din lume pe aceasta tema.
Imbatabila si tenace, iubitoare totusi, pare a ne surade, noua cititorilor, dintr-un ungher doar de ea stiut, spionand lumea cu coada ochiului ca apoi sa-si transforme impresiile in nebunatice cuvinte care imbina perfect ludicul cu sarcasmul intr-un „preparat” unic a carui reteta nu poate fi furata.
Antoaneta Turda