Viata de „dupa” - Ovidiu Onisei

Cu fiecare eveniment al vietii depasim o perioada si ne putem uita in urma cu nostalgie sau cu regret, cu un suras in coltul gurii sau cu un scrasnet al dintilor. Povestind unor apropiati cele intamplate, dupa vreun examen sau vreo aniversare ori (Doamne fereste!) vreun accident, evenimentul respectiv, o data relatat sau amintit, aduce printre buzele noastre un,, ehehe”.
De exemplu: DUPA ce m-am nascut (de fapt mama m-a nascut), DUPA absolvirea magna cum laude a gradinitei, a gimnaziului sau a colegiului si tot asa, s-a derulat eveniment dupa eveniment, la fel sau poate mai important, avand ce filozofa, facand teoria chibritului in noptile cu luna plina si cu insomnie cronica.
Sa va relatez un alt fapt arbitrar: DUPA cutemurul din martie 1977 m-am indragostit de cea ce avea sa-mi fie viitoarea sotie; si DUPA acest eveniment eram ca un nauc.
Daca ma intrebai cum ma numesc iti raspundeam dupa un timp buuuun de meditatie, caci in capul meu numai gandul la ea era, deci la dragoste; care, speram sa fie reciproca, pentru ca nu ne impartasisem inca sentimentele.
Putin cam fortate frazele, insa veti sesiza pe parcurs ca doar prologul este asa, iar acest,, dupa” scris cu majuscule, inseamna sfarsitul unui capitol din acest volum si un epilog din viata familiei si eroilor acestei scrieri.
Cum multi au afirmat, iubirea e vecina cu nebunia, caci daca esti prea cerebral ramai celibatar, iar daca pierzi controlul in dragoste risti sa te sinucizi. Cheia problemei fiind, ca de altfel in orice activitate, ponderatia. Am fost si eu un pic nebun, de iubire, iar DUPA mult si multe ce mi s-au intamplat, avem o familie frumoasa cu care ma mandresc.
Dar, totdeauna exista si un dar, am multe amintiri de depanat, care ar putea, zic eu, sa fie impartasite doritorilor de a citi ce se poate intampla intr-un apartament cu doua camere din Bucuresti care gazduieste sase suflete, din perioada comunismului, pana in mult ravnitul capitalism, cu bunele si cu mai putin bunele fiecarei perioade. Si de ce nu, se poate invata ceva din experienta noastra mai mult sau mai putin fasta.
Daca chestiunile in speta n-ar fi ceva mai aparte nu m-as mai fi apucat de scris, deci haideti sa va povestesc, ideea venindu-mi dupa ce am citit o carte in care personajul principal in urma unui accident de automobil a ramas paralizat si si-a dictat romanul cu ajutorul clipirii din ochi unui talmaci, enumerand literele alfabetului si gasind caracterele cu pleoapa nefericitului scriitor. Cata vointa, cata rabdare din partea celor doi, m-a impresionat tenacitatea lor si mi-am zis, daca el, povestitorul a putut, sa incerc si eu, caci am ce spune, am si maini si picioare si sper sa scriu cu mainile, nu cu „picioarele”.
Ideea e ca imi doresc ca lecturarea acestor randuri sa va atraga si sa comparati viata traita de dumneavoastra cu a mea, a familiei mele, caci familiei si dumneavoastra dedic aceasta carte.