Zeflemeaua - Tudor Bratescu

„Daca de obicei omul vine la judecata istoriei, iata ca aici, in romanul lui Tudor Bratescu, vine istoria la judecata omului. De fapt, vin istoriile. Cea mare, in care planeta e aprinsa de doua razboaie mondiale. Si cea mica, desfasurata in interbelicul romanesc al patimilor politice, al complicatiilor de familie, al rosturilor si prejudecatilor obstesti, al aspiratiilor si deziluziilor.

Medicul Gogu Slavescu, protagonistul acestui roman-fluviu, trece de la fierberea frontului la siguranta relativa a unui cabinet privat si apoi la conducerea unei primarii de urbe mica. Viata lui se desfasoara in triunghiul Alexanria–Bucuresti–Valeni si e un carusel de emotii, surprize, regasiri, deceptii, iubiri si vinovatii. Fanatic al igienei si poreclit in urma ambitiei de a construi o latrina pe linia frontului in Primul Razboi Mondial, medicul Slavescu practica o filozofie a igienei infuzata de umor, intelepciune cotidiana si intelegere a semenilor. E igiena trupului, dar si a constiintei, chiar daca in calea fiecaruia se ivesc cumpene, momente de slabiciune sau razgandiri. E igiena privitului atent in oglinda, a refuzului de a face compromisuri si-a puterii de a te indigna cand le fac altii, fie ei carne din carnea ta.

Gogu Slavescu e un om cu alunecari si rataciri, cu sovaieli si momente de furie, insa pastreaza un inviorator nivel de autoexigenta. Viata lui e cheia care deschide usa unei cronici de familie placate pe dodecafonia (sau poate dodecacofonia) politica dintre razboaie. E o cronica vie, pe rand dramatica si spumoasa, in care apar personaje conturate cu mana de povestitor versat. O cronica pe care o citesti oftand sau clatinand din cap, cu lacrima sau cu zambet, in functie de felul cum se joaca vantul prin trestiile ganditoare.“ (Radu PARASCHIVESCU)

„Se luminase, si Slavescu privea cu foame copacii si sparturile albastre dintre norii intunecati. Banuia pe unde vine drumeagul si pandea aparitia preotului. Apoi avu o strafulgerare care-l facu sa chicoteasca. Gasise ce avea sa-i spuna. Ii va povesti de tatal lui, care, pe patul de moarte, ii spusese ca pe frate-sau, Virgil, visase sa-l faca popa. Dar dupa ce Dumnezeu ii luase copilul, se hotarase sa-l scoata pe Gogu doctor. Sa-i apere pe oameni de Dumnezeu si de dracu’. Fara deosebire.

Deodata zambetul condamnatului pieri. Taica-sau fusese un naiv. Dumnezeu si dracu’ se cuibarisera in oameni, si el nu putea face nimic ca sa-i scape pe bietii posedati. Nu era vreme sa-si planga de mila si nici sa gaseasca justificari. Prefera sa mai rataceasca in anii trecuti: auzea doar pocnetele sticlelor de sampanie si ale focurilor de artificii.

O detunatura zdruncina grajdul, si simti suflul trecand printre tambre. Urma indata o alta explozie mai indepartata. Caporalul incepu sa strige si doctorul se ghemui. Voia sa fie lasat cu sarbatorile lui trecute. Nici macar nu incerca sa-i potoleasca pe cei doi camarazi de temnita care racneau dupa ajutor. Se zbateau ca niste sticleti in colivie, ingroziti ca un obuz i-ar putea lipsi de plutonul de executie. Apoi caporalul impinse usita tarcului si soldatul il urma afara. Slavescu ii privea prin crapatura, asteptand sa-i vada secerati de gloante. Abia dupa ce fugarii disparura, se ridica si el. Se urni parca neincrezator spre iesire. Privi campul alb, trecu pragul, incremeni cu un zambet in coltul gurii. Rupse un turture si-l rontai. O pisica cenusie il privea dintre daramaturi. S-au cercetat indelung, dupa care ea s-a apropiat mieunand si i s-a frecat de picior.“

 

TUDOR BRATESCU, fiul Taniei si al lui Gheorghe Bratescu, s-a nascut in 1952 la Bucuresti. A copilarit in cartierul Cotroceni, cartier al protipendadei vremii, din care recunoaste, fara inutile complexe, ca a facut parte. Lumea adevarata a descoperit-o insa la Valenii de Munte, in timpul vacantelor petrecute in casa bunicii paterne. Dintr-o pasiune pentru istorie pe care o impartaseste cu tatal sau, a incercat in doua randuri sa intre la Facultatea de Istorie, fara succes insa. A refuzat sa urmeze medicina, intrerupand traditia familiei si urmand, in schimb, cursurile Facultatii de Constructii Civile din Bucuresti. Intre 1979 si 1983, si-a pus priceperea de inginer constructor in slujba proiectelor urbanistice din Capitala. In 1984 s-a stabilit, impreuna cu sotia si fiul sau, in Franta, unde exercita aceeasi profesiune. Istoria insa nu i-a dat pace, iar cutiile de pantofi continand arhiva familiei au fost o neincetata ispita. Le-a deschis si a extras din ele tot ce a crezut ca-l poate interesa pe cititorul de azi, transfigurand istoria familiei intr-un roman care vorbeste despre devenirea noastra, a tuturor, de-a lungul unei jumatati de secol.