Ce este karma și cum este înțeleasă reîncarnarea în tradițiile lumii

Karma este legea după care faptele, vorbele și intențiile unui om au urmări, în viața aceasta sau în cele care vin. Cuvântul vine din sanscrită și înseamnă „faptă”, „acțiune”. Ideea s-a născut în India antică, împreună cu credința în reîncarnare: sufletul, sau în budism un flux al conștiinței, trece prin naștere după naștere, iar karma acumulată decide cum va arăta viața următoare. Hinduismul, budismul și jainismul o înțeleg însă diferit.

Ce este karma, pe scurt

Dicționarele românești definesc karma ca pe o „forță impersonală care cântărește toate faptele în decursul vieții” și care stabilește calitatea vieții următoare, în ciclul transmigrației. Cuvântul sanscrit karman vine dintr-o rădăcină care înseamnă „a face”, iar în pali, limba textelor budiste vechi, forma lui este kamma.

La început, sensul era mult mai îngust. În textele vedice, cele mai vechi scrieri sacre ale Indiei, karma desemna fapta rituală, adică sacrificiul făcut corect, care aducea rezultatul dorit. Abia mai târziu cuvântul a ajuns să cuprindă orice faptă a omului, bună sau rea, și ideea că fiecare dintre ele lasă o urmă.

Ca să înțelegem de ce karma și reîncarnarea apar mereu împreună, e nevoie de un al treilea termen: samsara, „rătăcirea”. Este ciclul nașterilor, al morților și al renașterilor, din care, în tradițiile Indiei, omul încearcă să iasă.

Ce este reîncarnarea

Reîncarnarea este credința că, după moarte, sufletul sau o parte a ființei renaște într-un alt trup, de om, de animal sau, în unele tradiții, de zeu. Pentru aceeași idee se folosesc și alți termeni: transmigrația sufletului, metempsihoza, cum o numeau grecii, sau renașterea, termenul preferat în budism.

Termenii nu sunt perfect echivalenți. Reîncarnarea presupune un suflet care se mută dintr-un trup în altul, așa cum o înțeleg hindușii. Budiștii resping însă existența unui suflet nemuritor și vorbesc despre o continuitate fără un „eu” care să călătorească. Nici credința în viața de după moarte nu înseamnă automat reîncarnare: creștinismul, iudaismul și islamul cred în nemurirea sufletului și în înviere, dar nu în nașteri repetate pe pământ.

Karma și reîncarnarea în tradițiile Indiei

Upanișadele: „după cum acționează, așa devine”

Primele formulări clare ale legăturii dintre faptă și renaștere apar în Upanișade, texte filosofice scrise în India începând din jurul secolului al VII-lea î.Hr. În Brihadaranyaka Upanișad, înțeleptul Yajnavalkya explică: omul devine așa cum acționează și cum se poartă; cel care face binele devine bun, iar cel care face răul devine rău. Tot acolo apare comparația cu omida care, ajunsă la capătul unui fir de iarbă, se prinde de altul înainte să-l lase pe primul. La fel trece sufletul dintr-un trup în altul.

Ideile din Upanișade au fost preluate apoi de aproape toate școlile filosofice indiene. Printre europenii care le-au studiat de aproape s-a numărat și Mircea Eliade, care a trăit câțiva ani în India. Yoga și religiile Orientului apar des în cărțile lui Eliade, de la studiile de istoria religiilor până la romanul Maitreyi.

Hinduismul: sufletul își schimbă trupurile

Pentru hinduși, fiecare ființă are un sine nemuritor, numit atman. El nu moare odată cu trupul, ci trece în altul, iar condiția în care renaște depinde de karma acumulată. Bhagavad-Gita, unul dintre textele cele mai citite ale hinduismului, compară această trecere cu schimbarea hainelor: așa cum omul își leapădă veșmintele uzate și îmbracă altele noi, sufletul părăsește trupurile vechi și intră în altele.

Tot Bhagavad-Gita propune o cale de ieșire din cerc. Krishna îi spune războinicului Arjuna că are dreptul doar la faptă, nu și la roadele ei. Cine își face datoria fără să fie legat de rezultat nu mai adaugă karmă nouă. Această cale se numește karma yoga, iar scopul final este moksha, eliberarea din ciclul renașterilor.

Jainismul: karma ca materie care se lipește de suflet

Jainismul, religie indiană al cărei mare învățător, Mahavira, a trăit în aceeași perioadă cu Buddha, înțelege karma într-un fel aparte. Pentru jaini, ea este o materie fină care se lipește de suflet ca praful de o suprafață unsă, mai ales atunci când omul face rău altor ființe. De aceea principiul lor central este ahimsa, a nu face rău nimănui, dus foarte departe: unii călugări jaini își acoperă gura ca să nu înghită insecte și mătură drumul din fața lor ca să nu le calce.

Budismul: renaștere fără suflet nemuritor

Buddha a păstrat ideea de karma și de renaștere, dar a schimbat-o din temelii. Pentru el, nu există un sine permanent, iar ce trece de la o viață la alta e un șir de cauze și efecte. O comparație veche, din Întrebările regelui Milinda, explică ideea prin flacăra aprinsă dintr-o altă flacără: nu e aceeași flacără, dar nici una cu totul străină.

Budismul pune accentul pe intenție. Într-unul dintre discursurile lui, Buddha spune că intenția este cea pe care o numește karma: omul acționează prin trup, prin vorbă și prin minte după ce a hotărât să o facă. O faptă rea făcută din greșeală cântărește deci altfel decât una gândită dinainte. Renașterea poate avea loc în mai multe lumi, de la cea a zeilor la cea a oamenilor, a animalelor sau a ființelor chinuite, iar scopul este nirvana, stingerea dorințelor care țin roata în mișcare.

Budismul tibetan: călătoria dintre două vieți

Tibetanii au dezvoltat o învățătură detaliată despre ce se întâmplă între moarte și renaștere. Starea de trecere se numește bardo și poate dura, după tradiție, până la 49 de zile. Textul care îl îndrumă pe cel mort prin aceste etape, Bardo Thodol, e cunoscut în Occident drept Cartea tibetană a morților. Tot în Tibet s-a format practica de a căuta copiii în care ar fi renăscut marii maeștri: actualul Dalai Lama a fost recunoscut, la doar doi ani, drept reîncarnarea celui de-al treisprezecelea.

Puțini europeni au văzut îndeaproape aceste credințe. Exploratoarea franceză Alexandra David-Néel s-a numărat printre ei: în 1924, deghizată în cerșetoare, a ajuns la Lhasa, oraș interzis atunci străinilor.

Reîncarnarea în afara Indiei

Ideea că sufletul se întoarce în alt trup a apărut și în alte părți ale lumii, cu forme și explicații diferite.

Dacă vrei să vezi cum este înțeleasă viața de după moarte în creștinism, poți porni de la selecția noastră de cărți religioase, cu titluri despre înviere, mântuire și viața veșnică.

Ce nu este karma

În limbajul de zi cu zi, „karma” a ajuns să însemne un fel de răzbunare a universului: cineva ți-a greșit, iar mai târziu i se întâmplă ceva rău. Cântecul „Instant Karma!” al lui John Lennon, din 1970, a făcut cunoscută varianta în care urmarea vine imediat. În textele religioase din care provine, karma înseamnă altceva.

În budism și jainism, karma funcționează ca o lege naturală, fără un judecător care să dea pedepse, la fel cum o sămânță încolțește fără ca cineva să hotărască asta. Doar unele școli hinduse spun că Dumnezeu este cel care împarte roadele faptelor.

Dicționarele dau „soartă” și „destin” ca sinonime, dar în aceste tradiții omul își poate schimba drumul prin ce face acum: trecutul explică punctul de plecare, fără să hotărască tot ce urmează. Nici ideea unei socoteli, în care o faptă bună o șterge pe una rea, nu se potrivește prea bine. Fiecare faptă își are urmările ei, iar budismul pune accentul pe starea minții din care pornește.

Cum să înțelegi karma dincolo de clișee

Cel mai bun punct de plecare sunt chiar textele vechi, în traduceri bune, cu introduceri care explică termenii. Bhagavad-Gita arată cum vede hinduismul fapta făcută fără atașament, iar culegerile de discursuri ale lui Buddha arată de ce intenția contează mai mult decât gestul. Apoi merită citite studiile de istoria religiilor, care pun ideile alături și arată unde se despart.

Și cititorii care nu cred în reîncarnare găsesc în aceste texte o discuție veche despre responsabilitate și despre rolul intenției în ce facem. Dacă vrei să mergi mai departe, spre meditație și practicile spirituale ale Orientului, în selecția noastră de cărți de spiritualitate găsești titluri pentru începători și pentru cititori mai avansați.