Gheorghe Gheorghiu Dej - Cultul personalitatii (1945-1965) - Elis Plesa

„Scriu aceste randuri convins ca avem de-a face cu o carte exceptionala: ca analiza conceptuala, ca documentare de arhiva, ca perspectiva istoriografica. Eu unul am citit-o cu maxim interes si, sunt sigur, asa o vor citi si toti cei care vor sa inteleaga dinamica luptelor politice secrete, dar, vai, cat de reale, din Romania sovietizata. Elis Plesa nu doreste sa scrie un rechizitoriu, desi crimele legate de Dej ar merita si asa ceva. Ea este o istorica autentica, scrie fara patimi partizane. Se straduie sa scruteze mecanismele cultului lui Dej, fundamentele ideocratiei comuniste din Romania. Ma bucur sa o spun, este o reusita admirabila! (...) Avem aici o mina de aur a analizei istoriografice in cea mai eleganta si persuasiva forma. Elis Plesa nu ne ofera doar analiza cultului personalitatii lui Gheorghiu-Dej, ci, mai mult, o biografie politica fascinanta, cu detaliile care intregesc un tablou terifiant.” prof. univ. dr. Vladimir Tismaneanu „Lucrarea a fost elaborata dupa regulile artei, comensurand toate elementele unei intreprinderi monografice, oferind masura unui istoric deja format, capabil sa formuleze interpretari consistente in raport cu un evantai de surse istorice diverse (...) am pretuit in lectura textului felul in care Elis Plesa a stiut sa armonizeze informatiile originale prelevate din arhive cu interpretarile istoriografiei cu privire la subiectul studiat, intr-un armonios si corect sistem de note infrapaginale, in care acuratetea citarii a fost dublata de ample comentarii critice, de natura nu doar sa lamureasca situatiile discutate, ci sa si deschida alte orizonturi, biografice sau procesuale, care intregesc tabloul unui amplu si solid santier de cercetare.” prof. univ. dr. Virgiliu Tarau

in Romania comunista, cultul personalitatii s-a manifestat inca din perioada de inceput, luand o forma bine conturata in vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, al carui cult s-a dezvoltat progresiv, indeosebi dupa eliminarea Anei Pauker de la conducerea partidului. in contextul generat de citirea celebrului Raport secret din februarie 1956, Gheorghiu-Dej a fost pentru prima data contestat direct, chiar in interiorul Biroului Politic, pentru contributia substantiala la promovarea propriului cult al personalitatii. Acuzatia adusa, in pofida caracterului sau real, nu a reprezentat decat un pretext prin care Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu urmarisera sa castige puterea, inlaturandu-l pe Gheorghiu-Dej din fruntea partidului. Daca acest lucru nu s-a intamplat, iar cultul personalitatii acestuia nu numai ca nu a fost eradicat, ci chiar a cunoscut o traiectorie ascendenta, meritul i-a revenit in totalitate primului-secretar al C. C. al P. M. R., a carui abilitate de a ramane pe prima pozitie, in conditiile unor evenimente interne si externe extrem de incordate, nu poate fi negata.
Exceptand scurtul ragaz din cursul anului 1956, cand autoritatea lui Gheorghiu-Dej a fost pusa sub semnul intrebarii, cultul personalitatii acestuia s-a consolidat in perioada urmatoare, atingand apogeul la inceputul anilor ’60. Un exemplu elocvent in acest sens l-a constituit prezentarea in presa a cuvantarii rostite de Gheorghiu-Dej la sediul Adunarii Generale a O. N. U., in toamna anului 1960, din care redam urmatorul pasaj: „in fata adunarii, care reuneste reprezentanti ai aproape tuturor statelor lumii, rasuna glasul iubitului fiu si conducator al poporului nostru (…) Urmaream in sala figurile delegatilor. Se puteau citi limpede satisfactia si simpatia cu care multi dintre delegati priveau spre tovarasul Gheorghiu-Dej, ca spre cineva apropiat lor”. in ultimii ani de guvernare, cand Gheorghiu-Dej nu a mai avut practic niciun rival la conducerea partidului, cultul personalitatii s-a putut dezvolta fara a mai cunoaste vreo piedica. Conform presei si conducerii partidului si statului, personalitatea lui Gheorghiu-Dej reunea toate calitatile poporului („cel mai iubit fiu al poporului”, „portavocea” acestuia, „cel mai bun exponent al gandurilor, nazuintelor si intereselor poporului nostru” etc.). Aceste ultime formule laudative, impreuna cu organizarea unor mitinguri pe stadioane, au premers cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu, care avea sa cunoasca insa forme mult exacerbate in comparatie cu acelea ale predecesorului sau.