Ipostaze ale dublului la Shakespeare - Romanita Ionescu

Teatrul lui Shakespeare este realist in masura in care vorbeste, in fond, despre om si abisurile sale. Dar situatiile concrete pe care le traverseaza personajele se afla adesea la granita dintre mit, basm si realism. Sunt mult mai aproape de perioada infantila a psihicului colectiv al culturii umane decat teatrul realist ulterior. Acesta poate sa para un truism.  Dar mi se pare important de subliniat, pentru ca aici trebuie cautat motivul pentru care puseele dorintelor inconstiente, general umane, sunt, poate, mai transparente.

Experienta mea de actrita si pedagog mi-a demonstrat ca exista tendinta sa consideram aceste situatii, evident nerealiste, in care sunt puse personajele shakespeariene, ca pe un dat dramaturgic. Cu alte cuvinte, deci, exista tentatia  de a privi personajul ca pe o fictiune literara si nu ca pe un om viu. Aici se afla, de fapt, scopul lucrarii de fata. In indemnul de a incerca sa ne explicam faptele si deciziile personajelor pe care le interpretam cu acelasi interes si concretete cu care ne explicam faptele si deciziile oamenilor in carne si oase din jurul nostru, fara a spulbera, totusi, total misterul. 

Tema dublului, asa cum este ea tratata in aceasta lucrare, este un indemn, nu numai catre actor, de a privi in profunzime personajul shakespearian, ci si catre regizor, de a trece de suprafata lucrurilor, atunci cand decide sa se apropie de lumea uimitoare a lui Shakespeare – de a fi in permanenta constient de ambivalenta, ambiguitatea si misterul acestui univers minunat, in care niciun lucru nu este privit numai dintr-un singur punct de vedere si in care nimic nu este ceea ce pare a fi.