Pasari migratoare - Veronica Stanei Macoveanu

Desi a fost profesoara de limba spaniola si romana, Veronica Stanei Macoveanu considera ca adevarata ei vocatie a fost “trairea”- poezia fiind doar un rezultat secundar al emotiilor si sentimentelor poetei. Inspiratia ei este “intotdeauna spontana”, sacrificand de multe ori metafora, facand concesie explicarii. Un alt motiv al refuzului cosmetizarii este ideea ca poezia este un document autentic de viata, o marturie care nu exclude forarea in fiinta noastra, gasirea expresiei adevarului nostru temporal, caci evoluam sau involuam spiritual fluctuant de-a lungul existentei noastre efemere.”

Veronica Stanei Macoveanu  are o voce lirica distincta, cu o viziune filosofica personala ce integreaza Omul in Univers. Prin aceasta integrare, se armonizeaza vibratia telurica, limitata in timp si spatiu a fiintelor („pasari incarcerate de zbor”) cu dimensiunea spirituala, misterioasa si neingradita, care ne reda divinitatii. In poezia sa, „efemerul si eternul” se cauta si se impletesc intr-o permanenta inclestare („zbatere”, cum o numeste poeta), ingemanandu-se printr-„o lacrima de penitenta”.
In volumul de fata,  Pasari migratoare, poeta traieste durerea visurilor neimplinite, a proiectiilor mentale nematerializate, a iubirii – anotimp irepetabil, care, odata manifestat, ramane suspendat in amintire, intr-un etern al sufletului, simbol al melancoliei, „frumusetea rodului toamnei”. Insa aceasta durere si melancolie se echilibreaza prin puterea credintei, poeta fiind convinsa ca tot ceea ce este lumesc are si o aura divina si, chiar si atunci cand „Dumnezeu uita sa-si mai mangaie fiii”, exista o iesire din zbuciumul lumesc.
Dumnezeu si Iubirea superioara sunt si in acest volum, ca in cea mai mare parte a creatiei poetei, datele fundamentale ale existentei, manifestarea superioara a Universului. Eul liric vede totul ca pe o explozie a Iubirii, ce infrumuseteaza viata, iubirea fiind „transfuzie de sange divin”. 
O alta entitate ce strabate orizontul liric al Veronicai Stanei Macoveanu este Lumina. Vazuta ca „mierea divina”, lumina este dovada prezentei permanente a lui Dumnezeu printre oameni, este manifestarea plenara a ocrotirii dumnezeiesti de care se bucura omenirea. Lumina este o prezenta atat in afara noastra, cat si in interior, forma spirituala si cea materiala a luminii formand un tot indisolubil. In acest fel, opusul luminii nu este intunericul, ci necunoscutul (v. poezia „Comorile infloresc nemuritoare”).
De multe ori, in versurile poetei se simte un fel de naivitate, care este aura bunatatii si a tolerantei, a caldurii sufletesti de care sunt imbibate versurile. Un exemplu: „Sa cer iertare? / Sa cer iertare pentru ca-i iubesc? / Ca iubesc omenirea cea plina de pacate, / cea plina de greseli.” Este forma pe care o imbraca dragostea fata de semeni a acestei poete de mari profunzimi, intelegerea fata de slabiciunile fiintei umane si fata de greselile pe care omul le face in nevoia lui disperata de echilibru si de divinitate.