Prin Bucurestii lui Caragiale - Dan Rosca

De-a lungul existentei sale, Bucurestii si-au schimbat continuu si radical infatisarea. Din pricini determinate de catastrofe naturale, asedii, incendii, ocupatii militare, precum si de atitudinea anti-istorica a locuitorilor care prefera uitarea vestigiilor ce amintesc de cine stie ce dezastru ori nenorocire personala. Aceasta atitudine, omeneasca in forma, dar maladiva in fond, explica neplacerea provocata iubitorilor Capitalei de absenta martorilor de caramida sau piatra din trecut. Cand a venit moda europenizarii, o paradigma insuficient comentata de filozofii istoriei, ea a stat la temelia entuziasmului innoirii, ceea ce, din pacate, a insemnat demolarea conacului boieresc pentru construirea palatului in stil eclectic, neoclasic sau art nouveau, impunator, insa atat de strain spiritului local. Fenomenul, declansat sub sceptrul lui Carol I, a continuat in vremurile lui Carol al II-lea si Ceausescu si il depistam si astazi in „blocurile de factura americana”.
Fiecare epoca are drept de existenta de ce, insa, in detrimentul precedentelor? In plus, este detectabil si la nivelul persoanei, bucuresteanul fugind, parca, de sine, de trecutul sau, ca un rob de curand eliberat. Si aici se poate vorbi de traditie. Sub otomani s-a turcizat, sub rusi s-a rusificat, iar dupa obtinerea unei asa-zise independente, care a insemnat in fapt doar eliberarea de plata tributului catre Poarta, s-a imbracat in haine nemtesti sau frantuzesti si a purces, nesilit de nimeni, doar din spirit de libert ce si-a descoperit inrudiri ilustre in lumea latina, mai cu seama franceza, sa vorbeasca o pasareasca de neinteles atat pentru mahalagii, cat si pentru boierii obisnuiti cu Parisul.
Ei bine, cel care a remarcat fenomenul europenizarii Capitalei, dar si personale, razad cand homeric, cand fin, uneori aproape imperceptibil, a fost Caragiale. A cautat sa-i surprinda cat mai multe detalii, ceea ce a condus la descrieri si localizari de mare efect literar, dar si foarte importante pentru amatorii de istorie bucuresteana. Bucuresteanul lui, in care vom recunoaste usor prototipul Rica Venturiano, recte Grigore Ventura, individul care l-a nenorocit pe Eminescu, traia precis pe strada cutare, se ducea la bacania cutare, bea bere sau cafea la birtul cutare, se ducea exact pe o anumita strada, intr-o anume mahala etc. Este un om nou pe care nu-l iubeste, pe care nu-l simpatizeaza, pe care il refuza si de care isi bate joc fara mila, ca de un implant otravitor. Contextul spune totul, ca o morala de fabula. Se simte, parca, frustrarea urmasului de placintari, de bucatari domnesti si boieresti, care, in subconstient, refuza despartirea de statul turceste pe sofa si de pufaitul din narghilea, dinaintea unei masute cu serbet si cesti de cafea in aburi. Nimic nu este inventat de maestru, nici macar imprejurarile grotesti si hazlii, fapt ce i-a atras dusmanii care, in cele din urma, au dus la auto-exilarea la Berlin.
Raportul dintre Maestru si Capitala, evaluabil corect doar dupa un excurs dificil, datorat intinderii operei, este astazi vizibil multumita lui Dan Rosca, mare iubitor al masurii si al asocierii precise. Cand i-am parcurs textul, abundand de citate si localizari impresionante prin detalii, am avut sentimentul ca sunt contemporan cu maestrul Caragiale si ca hoinaresc alaturi de personajele sale prin orasul care an de an isi schimba infatisarea, ambitionand sa imite Parisul. Pentru aceasta desfatare aleasa, deloc surprinzatoare pentru cine i-a citit articolele despre Bucuresti, Dan Rosca merita recunostinta tuturor indragostitilor de istorie, arhitectura si tipologie bucuresteana, adica a tuturor indragostitilor de opera lui Caragiale.

Extras din prefata semnata de Emanuel Badescu