Ce este conștiința și ce știm despre creier

Conștiința este experiența ta subiectivă: faptul că vezi culori, auzi sunete, simți durere și știi că exiști. Dicționarul o definește ca sentimentul pe care omul îl are despre propria existență și despre lumea din jur. Știința a aflat multe despre creier, organul care o face posibilă, și despre zonele fără de care ea dispare. Încă nu știe însă cum ajunge activitatea electrică a neuronilor să devină trăire.

Ce este conștiința, pe scurt

DEX dă cuvântului mai multe sensuri. Primul, cel filosofic, descrie conștiința ca „sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență” și, prin extensie, cunoașterea pe care o are fiecare despre sine și despre lucrurile din jurul său. Un alt sens este cel moral: „sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită”, pe care îl folosim când spunem că cineva are mustrări de conștiință.

În acest articol ne interesează primul sens, cel pe care cercetătorii îl numesc conștiință fenomenală. Filosoful american Thomas Nagel a descris-o în 1974, în eseul „Cum este să fii un liliac?”: o ființă este conștientă dacă are sens să întrebi cum este să fii acea ființă. Pentru o piatră, întrebarea nu are sens. Pentru tine, în clipa asta, are: vezi lumina ecranului și înțelegi cuvintele pe care le citești.

Cuvântul vine din latinescul conscientia, format din cum, „împreună”, și scire, „a ști”. De aici vine și franțuzescul conscience, care, la fel ca în română, acoperă atât sensul psihologic, cât și pe cel moral.

Starea și conținutul: două fețe ale conștiinței

Neurologii deosebesc două dimensiuni ale conștiinței. Prima este nivelul ei, adică cât de treaz ești. A doua este conținutul, adică ce anume trăiești în acel moment: o melodie, o amintire, o durere de cap. Cele două nu merg mereu împreună, iar cercetătorii au aflat cele mai multe lucruri tocmai din cazurile în care se despart.

În 2006, echipa neurologului britanic Adrian Owen a publicat în revista Science cazul unei tinere aflate în stare vegetativă după un accident. Când a fost rugată să-și imagineze că joacă tenis, creierul ei, urmărit prin RMN funcțional, a activat aceleași zone ca la voluntarii sănătoși. Studiul a arătat că unii pacienți despre care se credea că nu percep nimic pot fi, de fapt, conștienți.

Un caz aparte este sindromul „locked-in”: omul este complet conștient, dar paralizat aproape în întregime, de obicei din cauza unei leziuni a trunchiului cerebral. Jurnalistul francez Jean-Dominique Bauby a dictat astfel o carte întreagă, Scafandrul și fluturele, clipind dintr-un singur ochi.

Ce este creierul și cum lucrează

Creierul este organul central al sistemului nervos. Se află în cutia craniană, primește informațiile de la simțuri, controlează mișcările și produce gândurile, emoțiile și amintirile. La un adult cântărește în jur de 1,3-1,4 kilograme, cam 2% din greutatea corpului, dar consumă aproximativ o cincime din energia lui.

Este alcătuit din aproximativ 86 de miliarde de neuroni, după numărătoarea publicată în 2009 de echipa neurocercetătoarei braziliene Suzana Herculano-Houzel. Neuronii își transmit semnale electrice și chimice prin conexiuni numite sinapse. Fiecare neuron poate avea mii de astfel de legături.

Câteva părți ale creierului contează în mod special pentru conștiință. Trunchiul cerebral, aflat la baza creierului, ține organismul treaz și reglează respirația și ritmul inimii. Talamusul, o structură din adâncul creierului, funcționează ca o stație de releu prin care trec aproape toate informațiile de la simțuri spre cortex. Cortexul cerebral, stratul încrețit de la suprafață, este locul unde aceste informații devin percepții, limbaj și gânduri.

Apoi există cerebelul, „creierul mic” din spatele capului, care coordonează mișcările și echilibrul. Deși are peste două treimi din toți neuronii, pierderea lui nu stinge conștiința. În 2014, revista Brain a descris cazul unei femei de 24 de ani din China care trăise fără cerebel. Vorbea și mergea cu dificultate, dar era perfect conștientă, căsătorită și avea un copil. Pentru conștiință pare să conteze mai mult felul în care sunt legați neuronii decât numărul lor.

Unde „se află” conștiința în creier?

La începutul anilor '90, biologul Francis Crick, unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, și neurocercetătorul Christof Koch au propus o cale practică: în loc să întrebăm ce este conștiința, să căutăm activitatea minimă a creierului care apare de fiecare dată când suntem conștienți de ceva. Au numit-o „corelatele neuronale ale conștiinței”, iar ideea a devenit un program de cercetare urmat și azi.

Răspunsul de până acum nu indică un singur punct. Trunchiul cerebral și talamusul par necesare pentru starea de veghe, ca un comutator general. Pentru conținutul trăirilor, dezbaterea se poartă între cercetătorii care pun accent pe zonele posterioare ale cortexului, unde se procesează văzul, auzul și atingerea, și cei care consideră esențiale zonele frontale, implicate în atenție și decizie.

Cât din ce facem se petrece fără să știm

Neuroștiința a arătat că cea mai mare parte a activității creierului rămâne inconștientă. Respiri, îți păstrezi echilibrul, recunoști o față cunoscută și înțelegi cuvintele acestei fraze fără să urmărești cum se întâmplă toate acestea. Trei tipuri de cercetări au scos la iveală cât de largă este această zonă.

Astfel de cazuri au fost povestite pentru publicul larg de neurologi care și-au observat îndeaproape pacienții, cel mai cunoscut fiind Oliver Sacks. În cărțile lui Oliver Sacks găsești, de exemplu, o pianistă care nu mai poate citi notele muzicale și pacienți care trăiesc lumea cu totul altfel după o leziune cerebrală. Felul în care judecăm, cu scurtături și erori de care nu ne dăm seama, este tratat pe larg și în articolul despre cum să gândești critic.

Marile teorii despre conștiință

Nu există încă o teorie acceptată de toți cercetătorii. Câteva sunt însă destul de precise încât să poată fi testate în laborator.

Spațiul de lucru global

Propusă de psihologul Bernard Baars la sfârșitul anilor '80 și dezvoltată apoi de neurocercetătorul francez Stanislas Dehaene, teoria compară mintea cu o scenă de teatru. Multe procese lucrează în culise, fără să știm de ele. O informație devine conștientă atunci când ajunge „pe scenă” și este transmisă simultan în tot creierul, unde poate fi folosită pentru vorbire, memorie sau decizie.

Teoria informației integrate

Formulată de neurocercetătorul italian Giulio Tononi, teoria pornește de la proprietățile experienței și spune că un sistem este conștient în măsura în care părțile lui sunt legate între ele într-un întreg care nu poate fi descompus fără pierderi. Ea explică de ce cerebelul, cu neuroni mulți, dar organizați în module aproape separate, nu produce conștiință. Teoria este și controversată: în 2023, peste o sută de cercetători au numit-o, într-o scrisoare deschisă, pseudoștiință, iar susținătorii ei au respins acuzația.

În aprilie 2025, revista Nature a publicat rezultatele unui experiment în care cele două teorii au fost puse față în față. Laboratoare din mai multe țări au testat 256 de voluntari, cu predicții stabilite dinainte împreună cu autorii teoriilor. Niciuna nu a ieșit învingătoare: unele predicții au fost confirmate, altele nu.

Schema atenției și rolul corpului

Michael Graziano, profesor la Universitatea Princeton, propune o explicație mai simplă. Creierul își construiește un model simplificat al propriei atenții, iar senzația de a fi conștient ar fi chiar acest model, descris din interior. Același mecanism ne ajută să ghicim la ce sunt atenți ceilalți și ce intenții au.

Neurologul Antonio Damasio pune corpul în centru. Pentru el, conștiința pornește din sentimente, adică din felul în care organismul își simte propria stare: foame, durere, oboseală, liniște. Ea ar fi o formă avansată a homeostaziei, efortul permanent al oricărei ființe vii de a-și menține echilibrul.

De ce conștiința rămâne o enigmă

În 1995, filosoful australian David Chalmers a făcut o distincție care a rămas în centrul dezbaterii. Problemele „ușoare” ale conștiinței sunt cele legate de funcții: cum distinge creierul culorile, cum își concentrează atenția, cum ne permite să vorbim despre ce trăim. Sunt dificile în practică, dar știm, în principiu, cum s-ar putea rezolva. Problema „dificilă” este alta: de ce toate aceste procese sunt însoțite de trăire, de ce roșul arată într-un anumit fel pentru tine, în loc să fie doar o informație prelucrată în întuneric.

Întrebarea e veche. René Descartes credea, în secolul al XVII-lea, că mintea și corpul sunt două substanțe diferite, care comunică printr-o glandă mică din creier, glanda pineală. Astăzi, majoritatea cercetătorilor pornesc de la ideea că mintea depinde de creier, dar nu sunt de acord nici măcar asupra felului în care ar arăta o explicație completă. Unii cred că problema dificilă se va dizolva pe măsură ce vom înțelege mai bine creierul, alții că ea cere o schimbare de perspectivă pe care încă nu o avem.

Au și animalele conștiință? Dar inteligența artificială?

În privința animalelor, părerea oamenilor de știință s-a schimbat mult în ultimele decenii. În aprilie 2024, un grup de cercetători a lansat la Universitatea din New York o declarație despre conștiința animalelor, semnată inițial de aproape 40 de oameni de știință și filosofi, iar ulterior de alte câteva sute. Textul spune că mamiferele și păsările au, foarte probabil, experiențe conștiente și că este o posibilitate realistă chiar și la reptile, pești, caracatițe sau albine.

Pentru inteligența artificială, situația e diferită. Modelele de limbaj vorbesc fluent despre gânduri și emoții, pentru că au învățat din texte scrise de oameni, dar asta nu arată că trăiesc ceva. Cercetătorii nu au un test acceptat de toți pentru a verifica dacă un sistem este conștient, iar răspunsul depinde în mare măsură de teoria pe care o considerăm corectă.

Ce merită să reții despre conștiință și creier

Conștiința înseamnă, simplu spus, să trăiești ceva din interior. Știm că depinde de creier, că poate fi suspendată de somn sau de anestezie și că anumite structuri, precum trunchiul cerebral, talamusul și cortexul, sunt mai importante decât altele. Știm și că mare parte din ce face creierul rămâne în afara ei.

Nu știm încă de ce activitatea neuronilor este însoțită de trăire. Pentru cine vrea să meargă mai departe, cele mai bune puncte de pornire sunt cărțile scrise chiar de cercetători, care explică pe înțelesul tuturor ce au descoperit. Dacă te interesează mai mult partea despre emoții, comportament și felul în care ne formăm personalitatea, vezi și selecția noastră cu cele mai bune cărți de psihologie.