Descriere
„Al. Th. Ionescu era in primul rand un om care te obliga sa gandesti.
Aceasta, pentru ca el insusi gandea, cauta, nu avea solutiile pregatite dinainte. Conversatiile cu el erau o continua provocare in care punea tot: farmec personal, ironie, umor si, bineinteles, o uriasa inteligenta ce-si permitea uneori luxul unor sofisme, tocmai din dorinta de a se darui. Ca interlocutor te simteai provocat sa-i raspunzi pe masura asa ca, in cazul meu cel putin, discutiile cu el se prelungeau mult dupa ce ne desparteam. Ce fericit eram cand raspunsurile date pe loc sau dupa un rastimp reuseau sa-l multumeasca! Niciodata, cred, n-am gandit cu atata patos ca in perioada de maxima intensitate a prieteniei noastre. Iar el avea un cult al prieteniei, al bucuriei de a fi impreuna.”
Leonid Dragomir
„Ma intreb adesea de ce oamenii au nevoie de cultura si, mai ales, ma intreb daca nevoia de cultura nu e doar un soi de pansament, de alifie cu care ne atenuam durerile pricinuite de trecerea timpului. Doamne, ce vorbe mari incep sa spun, atat de mari ca trebuie imediat sa le amendez la modul ironic, ca sa pot fi crezut, caci spiritul meu carcotas nu se pliaza pe laude! Intre a admira gesturile absolut laudabile ale unor persoane care dintr-un spirit iluminist tin sus steagul culturii in provincie, adica in orasele mai mici cum e al nostru sau prin comune, si a critica incapacitatea acelorasi oamenide a ierarhiza, de a spune transant care dintre gesturile culturale merita o valorizare si care trebuie descurajate pentru ca sunt produse fara valoare, e greu de ales, caci, la o adica, decat nimic, parca tote mai bun ceva, chiar daca acela nu are neaparat o mare valoare. Realitatea, trista(?), vesela(?) este ca orgoliile provinciale sunt marisi orice privire rece asupra unui produs artistic va fi taxata drept insolenta, va starni proteste si va provoca insomnii.”
Al. Th. Ionescu
Aceasta, pentru ca el insusi gandea, cauta, nu avea solutiile pregatite dinainte. Conversatiile cu el erau o continua provocare in care punea tot: farmec personal, ironie, umor si, bineinteles, o uriasa inteligenta ce-si permitea uneori luxul unor sofisme, tocmai din dorinta de a se darui. Ca interlocutor te simteai provocat sa-i raspunzi pe masura asa ca, in cazul meu cel putin, discutiile cu el se prelungeau mult dupa ce ne desparteam. Ce fericit eram cand raspunsurile date pe loc sau dupa un rastimp reuseau sa-l multumeasca! Niciodata, cred, n-am gandit cu atata patos ca in perioada de maxima intensitate a prieteniei noastre. Iar el avea un cult al prieteniei, al bucuriei de a fi impreuna.”
Leonid Dragomir
„Ma intreb adesea de ce oamenii au nevoie de cultura si, mai ales, ma intreb daca nevoia de cultura nu e doar un soi de pansament, de alifie cu care ne atenuam durerile pricinuite de trecerea timpului. Doamne, ce vorbe mari incep sa spun, atat de mari ca trebuie imediat sa le amendez la modul ironic, ca sa pot fi crezut, caci spiritul meu carcotas nu se pliaza pe laude! Intre a admira gesturile absolut laudabile ale unor persoane care dintr-un spirit iluminist tin sus steagul culturii in provincie, adica in orasele mai mici cum e al nostru sau prin comune, si a critica incapacitatea acelorasi oamenide a ierarhiza, de a spune transant care dintre gesturile culturale merita o valorizare si care trebuie descurajate pentru ca sunt produse fara valoare, e greu de ales, caci, la o adica, decat nimic, parca tote mai bun ceva, chiar daca acela nu are neaparat o mare valoare. Realitatea, trista(?), vesela(?) este ca orgoliile provinciale sunt marisi orice privire rece asupra unui produs artistic va fi taxata drept insolenta, va starni proteste si va provoca insomnii.”
Al. Th. Ionescu