Descriere
File de o istorie ilustrata la 100 de ani de la Marele Razboi si Marea Unire. Imagini inedite, imagini colorizate, chipuri si scene transmise peste secol, vad astazi lumina tiparului. Este povestea Armatei romane, a oamenilor politici, a regilor, reginelor si a unui popor care a dat totul, o Romanie Mare.
In cei patru ani de confruntare armata, s-au adoptat decizii politice si militare gresite, pripite sau neinspirate, adoptate sub presiunea opiniei publice sau la sugestia aliatilor, care au alternat cu cele foarte bune, in care existau factori de risc, demonstrandu-se curajul unor lideri de a merge pana la capat pentru indeplinirea scopului politic si militar pentru care tara si armata fusesera angajate in razboi.
In cei patru ani de lupta si jertfa, au iesit in evidenta aspectele pozitive si negative ale razboiului in cadrul unei aliante cu mari puteri, factorii de risc temporari, dar si avantajele care decurg dintr-o asemenea situatie, atunci cand efortul s-a concentrat pe obiective precise, de interes general.
Au fost patru ani in care romanii din teritoriile aflate sub dominatie straina, inca de la inceputul razboiului (cazul celor din Transilvania si Bucovina), ori in faza finala a acestuia (romanii din Basarabia), s-au implicat sub diferite forme in sprijinul Armatei romane, s-au constituit in structuri militare proprii si au participat la apararea Marii Uniri decise la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia.
In cei patru ani de confruntare armata, s-au adoptat decizii politice si militare gresite, pripite sau neinspirate, adoptate sub presiunea opiniei publice sau la sugestia aliatilor, care au alternat cu cele foarte bune, in care existau factori de risc, demonstrandu-se curajul unor lideri de a merge pana la capat pentru indeplinirea scopului politic si militar pentru care tara si armata fusesera angajate in razboi.
In cei patru ani de lupta si jertfa, au iesit in evidenta aspectele pozitive si negative ale razboiului in cadrul unei aliante cu mari puteri, factorii de risc temporari, dar si avantajele care decurg dintr-o asemenea situatie, atunci cand efortul s-a concentrat pe obiective precise, de interes general.
Au fost patru ani in care romanii din teritoriile aflate sub dominatie straina, inca de la inceputul razboiului (cazul celor din Transilvania si Bucovina), ori in faza finala a acestuia (romanii din Basarabia), s-au implicat sub diferite forme in sprijinul Armatei romane, s-au constituit in structuri militare proprii si au participat la apararea Marii Uniri decise la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia.
NTRODUCERE
Parcurgem o perioada in care marcarea centenarului unor evenimente istorice cu rezonanta europeana si nationala, legate nemijlocit de prima conflagratie mondiala a secolului al XX-lea, readuce in atentie momente importante care au schimbat geopolitica europeana, concretizata prin disparitia imperiilor tarist si austro-ungar, aparitia unor noi state pe harta continentului si realizarea unitatii nationale de catre altele.
Fiecare dintre statele angajate direct sau indirect in evenimentele politice si militare din perioada Primului Razboi Mondial au o anumita perceptie asupra cauzelor care au generat conflagratia si, mai ales, in privinta consecintelor pe termen scurt, mediu si lung. De aici si momentele alese pentru comemorare, relevante pentru unii, nesemnificative pentru altii, care genereaza abordari in care subiectivitatea isi gaseste un loc uneori firesc, alteori, destul de des, cu exagerari pana la ridicol, care pot duce la dispute, diferende si chiar contradictii ce depasesc firescul si normalitatea.
Unele dintre state, aflate in postura invinsilor si a „nedreptatitilor”, marcheaza doar evenimentele dureroase pentru ele, acuzand invingatorii de toate esecurile lor, evidentiind efectele, trecand cu usurinta peste prezentarea si analiza cauzelor care le-au generat.
Dupa ce, la Consiliul de Coroana din 21 iulie/3 august 1914, s-a decis „luarea tuturor masurilor pentru apararea fruntariilor”, in septembrie 1914, a fost semnat Acordul Sazonov-Diamandy, prin care Romaniei i se recunostea atat integritatea teritoriala in frontierele de atunci, cat si dreptul de a alipi teritoriile din monarhia Austro-Ungara locuite de romani. In privinta Bucovinei, s-a prevazut ca principiul majoritatii populatiei va sta la baza delimitarii teritoriului anexat. Partea romana se obliga sa pastreze o neutralitate binevoitoare fata de Rusia, astfel ca, din pozitia de stat neutru, Romania a avut posibilitatea sa desfasoare o diversitate de actiuni politice si diplomatice in scopul intrarii in razboi alaturi de statele Antantei, cu un scop bine definit, realizarea idealului nostru national, adica intregirea neamului.
Dupa aproape doi ani de negocieri cu reprezentantii politici si militari ai statelor Antantei, desfasurate la Bucuresti, Londra, Paris, Petrograd si Roma, la 4/17 august 1916, au fost semnate conventiile politice si militare prin care erau stabilite angajamentele si responsabilitatile partilor in legatura cu angajarea Romaniei in razboiul mondial.
Intrarea in conflagratie s-a realizat in contextul in care angajamentele politice puteau fi indeplinite, dar existau mari ingrijorari in privinta respectarii clauzelor militare convenite, in conditiile in care la Bucuresti se constientiza ca Armata romana era dependenta de primirea materialului militar din statele aliate pentru ducerea unui razboi de durata.
Insusi prim-ministrul Romaniei, desi stapan pe situatie, victorios in actiunea sa politica interna si internationala, nu excludea un posibil esec militar, dar evidentiind conditiile in care angajase tara in razboi: „In viata natiunilor sunt afirmari de drepturi care se socotesc mai mult decat izbanzi trecatoare si sunt gesturi de abdicare, de dezertare morala, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a randul. Intr-o atari situatie este azi romanismul, de aceea chiar de ar fi sa fim batuti, faptul ca patru dintre cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicarilor noastre nationale si au consfintit printr-un act solemn hotarele etnice ale romanilor de peste Carpati, cauza romanismului va face un pas inainte, mai mare si mai inaintat decat oricand.”
In ziua de 14/27 august 1916, la ora 13. 30, cand s-a incheiat sedinta Consiliului de Coroana, in cadrul careia regele Ferdinand I a anuntat decizia de angajare a tarii in razboi, oamenii politici si militarii au intrat in febra maretului eveniment, au declansat procesul firesc al intrarii in actiune: pregatirea si transmiterea ordinelor catre comandamentele militare, in aceeasi seara guvernului de la Viena i se inmana declaratia de razboi, trupele romane constituite in cele 16 grupuri de acoperire in lungul trecatorilor din Carpatii Orientali si Meridionali au trecut frontiera in Transilvania, iar presa de seara din Bucuresti instiinta locuitorii despre decizia adoptata la Cotroceni, anunta mobilizarea generala si publica mesajul regelui catre poporul roman si armata.
Din acel moment, Armata romana a intrat in prima conflagratie a secolului al XX-lea, in baza unui plan de campanie elaborat din timp, cunoscut sub numele de „Ipoteza Z”, care continea scopul razboiului ce urma sa intreprindem: „…realizarea idealului nostru national, adica intregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Romani, ce se gasesc astazi inglobate in monarhia austro-ungara, trebuie sa fie fructul razboiului”.
Timp de patru ani, din august 1916 pana in martie 1920, cu o perioada de intrerupere, din iunie pana la sfarsitul lunii octombrie 1918, Armata romana a fost angajata cu fortele si mijloacele la dispozitie, intotdeauna insuficiente, in operatii si lupte de amploare, in spatiul etnic romanesc, in Ungaria si Pocutia, pentru realizarea scopului politic al razboiului, iar incepand cu ianuarie 1919, pentru apararea Marii Uniri.
Fiecare dintre statele angajate direct sau indirect in evenimentele politice si militare din perioada Primului Razboi Mondial au o anumita perceptie asupra cauzelor care au generat conflagratia si, mai ales, in privinta consecintelor pe termen scurt, mediu si lung. De aici si momentele alese pentru comemorare, relevante pentru unii, nesemnificative pentru altii, care genereaza abordari in care subiectivitatea isi gaseste un loc uneori firesc, alteori, destul de des, cu exagerari pana la ridicol, care pot duce la dispute, diferende si chiar contradictii ce depasesc firescul si normalitatea.
Unele dintre state, aflate in postura invinsilor si a „nedreptatitilor”, marcheaza doar evenimentele dureroase pentru ele, acuzand invingatorii de toate esecurile lor, evidentiind efectele, trecand cu usurinta peste prezentarea si analiza cauzelor care le-au generat.
Dupa ce, la Consiliul de Coroana din 21 iulie/3 august 1914, s-a decis „luarea tuturor masurilor pentru apararea fruntariilor”, in septembrie 1914, a fost semnat Acordul Sazonov-Diamandy, prin care Romaniei i se recunostea atat integritatea teritoriala in frontierele de atunci, cat si dreptul de a alipi teritoriile din monarhia Austro-Ungara locuite de romani. In privinta Bucovinei, s-a prevazut ca principiul majoritatii populatiei va sta la baza delimitarii teritoriului anexat. Partea romana se obliga sa pastreze o neutralitate binevoitoare fata de Rusia, astfel ca, din pozitia de stat neutru, Romania a avut posibilitatea sa desfasoare o diversitate de actiuni politice si diplomatice in scopul intrarii in razboi alaturi de statele Antantei, cu un scop bine definit, realizarea idealului nostru national, adica intregirea neamului.
Dupa aproape doi ani de negocieri cu reprezentantii politici si militari ai statelor Antantei, desfasurate la Bucuresti, Londra, Paris, Petrograd si Roma, la 4/17 august 1916, au fost semnate conventiile politice si militare prin care erau stabilite angajamentele si responsabilitatile partilor in legatura cu angajarea Romaniei in razboiul mondial.
Intrarea in conflagratie s-a realizat in contextul in care angajamentele politice puteau fi indeplinite, dar existau mari ingrijorari in privinta respectarii clauzelor militare convenite, in conditiile in care la Bucuresti se constientiza ca Armata romana era dependenta de primirea materialului militar din statele aliate pentru ducerea unui razboi de durata.
Insusi prim-ministrul Romaniei, desi stapan pe situatie, victorios in actiunea sa politica interna si internationala, nu excludea un posibil esec militar, dar evidentiind conditiile in care angajase tara in razboi: „In viata natiunilor sunt afirmari de drepturi care se socotesc mai mult decat izbanzi trecatoare si sunt gesturi de abdicare, de dezertare morala, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a randul. Intr-o atari situatie este azi romanismul, de aceea chiar de ar fi sa fim batuti, faptul ca patru dintre cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicarilor noastre nationale si au consfintit printr-un act solemn hotarele etnice ale romanilor de peste Carpati, cauza romanismului va face un pas inainte, mai mare si mai inaintat decat oricand.”
In ziua de 14/27 august 1916, la ora 13. 30, cand s-a incheiat sedinta Consiliului de Coroana, in cadrul careia regele Ferdinand I a anuntat decizia de angajare a tarii in razboi, oamenii politici si militarii au intrat in febra maretului eveniment, au declansat procesul firesc al intrarii in actiune: pregatirea si transmiterea ordinelor catre comandamentele militare, in aceeasi seara guvernului de la Viena i se inmana declaratia de razboi, trupele romane constituite in cele 16 grupuri de acoperire in lungul trecatorilor din Carpatii Orientali si Meridionali au trecut frontiera in Transilvania, iar presa de seara din Bucuresti instiinta locuitorii despre decizia adoptata la Cotroceni, anunta mobilizarea generala si publica mesajul regelui catre poporul roman si armata.
Din acel moment, Armata romana a intrat in prima conflagratie a secolului al XX-lea, in baza unui plan de campanie elaborat din timp, cunoscut sub numele de „Ipoteza Z”, care continea scopul razboiului ce urma sa intreprindem: „…realizarea idealului nostru national, adica intregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Romani, ce se gasesc astazi inglobate in monarhia austro-ungara, trebuie sa fie fructul razboiului”.
Timp de patru ani, din august 1916 pana in martie 1920, cu o perioada de intrerupere, din iunie pana la sfarsitul lunii octombrie 1918, Armata romana a fost angajata cu fortele si mijloacele la dispozitie, intotdeauna insuficiente, in operatii si lupte de amploare, in spatiul etnic romanesc, in Ungaria si Pocutia, pentru realizarea scopului politic al razboiului, iar incepand cu ianuarie 1919, pentru apararea Marii Uniri.
Au fost patru ani de lupta si jertfa din partea celor implicati direct sau indirect in operatii, lupte si logistica razboiului, cat si a populatiei tarii, afectata fizic, material si psihic de consecintele conflagratiei desfasurate pe teritoriul national.
In cei patru ani ai Razboiului de Intregire, au fost victorii trecatoare, infrangeri si momente grele, situatii limita si disperarea din decembrie 1916.
In acele zile de deznadejde, a fost nevoie ca ilustrul istoric Nicolae Iorga, intr-un moment decisiv, cu o inspiratie divina, sa readuca la viata clasa politica apatica adunata in sala Teatrului National din Iasi, careia i-a transmis ca: „In coltul acesta unde ne-am strans, sa pastram cu scumpatate samanta de credinta, si vom vedea si noi la randul nostru disparand negura stapanirii straine si vom putea zice ca Petru Rares, fiul lui Stefan, ca «vom fi iarasi ce-am fost, si inca mai mult decat atat»„.
A urmat perioada renasterii Armatei romane prin reorganizarea din prima jumatate a anului 1917, urmata de victoriile militare salvatoare de la Marasti, Marasesti si Oituz, de situatiile incerte determinate de nevoia de a incheia Armistitiul de la Focsani si Pacea de la Bucuresti, neratificata de regele Ferdinand I.
Remobilizarea armatei in toamna anului 1918 si reintrarea Romaniei in razboi alaturi de statele Antantei, victoriile dintre Prut si Nistru, din Bucovina, Transilvania si Ungaria, contra potrivnicilor Unirii decise la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, au scos in evidenta ca Tara dispunea de oamenii politici tari, increzatori in victorie, de generali si ofiteri cu o viziune clara asupra ducerii razboiului, de comandanti de unitati si mari unitati deosebiti prin calitatile lor de lideri in timp de razboi, dar si de cei slabi, lasi sau chiar tradatori.
In cei patru ani de confruntare armata, s-au adoptat decizii politice si militare gresite, pripite sau neinspirate, adoptate sub presiunea opiniei publice sau la sugestia aliatilor, care au alternat cu cele foarte bune, in care existau factori de risc, demonstrandu-se curajul unor lideri de a merge pana la capat pentru indeplinirea scopului politic si militar pentru care tara si armata fusesera angajate in razboi.
In cei patru ani de lupta si jertfa, au iesit in evidenta aspectele pozitive si negative ale razboiului in cadrul unei aliante cu mari puteri, factorii de risc temporari, dar si avantajele care decurg dintr-o asemenea situatie, atunci cand efortul s-a concentrat pe obiective precise, de interes general.
Au fost patru ani in care romanii din teritoriile aflate sub dominatie straina, inca de la inceputul razboiului (cazul celor din Transilvania si Bucovina), ori in faza finala a acestuia (romanii din Basarabia), s-au implicat sub diferite forme in sprijinul Armatei romane, s-au constituit in structuri militare proprii si au participat la apararea Marii Uniri decise la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia.
Factorul politic a avut un rol decisiv in realizarea Marii Uniri din anul 1918, iar implicarea armatei in asigurarea libertatii de actiune a decidentilor politici nu trebuie nici exagerat, dar nici eludat. Sigur si incontestabil, fara o prezenta militara romaneasca intre Prut si Nistru, in Bucovina si Pocutia, in Transilvania si mai ales in Ungaria, in acest ultim caz pana in martie 1920, desavarsirea Unirii ar fi fost incerta.
In acele zile de deznadejde, a fost nevoie ca ilustrul istoric Nicolae Iorga, intr-un moment decisiv, cu o inspiratie divina, sa readuca la viata clasa politica apatica adunata in sala Teatrului National din Iasi, careia i-a transmis ca: „In coltul acesta unde ne-am strans, sa pastram cu scumpatate samanta de credinta, si vom vedea si noi la randul nostru disparand negura stapanirii straine si vom putea zice ca Petru Rares, fiul lui Stefan, ca «vom fi iarasi ce-am fost, si inca mai mult decat atat»„.
A urmat perioada renasterii Armatei romane prin reorganizarea din prima jumatate a anului 1917, urmata de victoriile militare salvatoare de la Marasti, Marasesti si Oituz, de situatiile incerte determinate de nevoia de a incheia Armistitiul de la Focsani si Pacea de la Bucuresti, neratificata de regele Ferdinand I.
Remobilizarea armatei in toamna anului 1918 si reintrarea Romaniei in razboi alaturi de statele Antantei, victoriile dintre Prut si Nistru, din Bucovina, Transilvania si Ungaria, contra potrivnicilor Unirii decise la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, au scos in evidenta ca Tara dispunea de oamenii politici tari, increzatori in victorie, de generali si ofiteri cu o viziune clara asupra ducerii razboiului, de comandanti de unitati si mari unitati deosebiti prin calitatile lor de lideri in timp de razboi, dar si de cei slabi, lasi sau chiar tradatori.
In cei patru ani de confruntare armata, s-au adoptat decizii politice si militare gresite, pripite sau neinspirate, adoptate sub presiunea opiniei publice sau la sugestia aliatilor, care au alternat cu cele foarte bune, in care existau factori de risc, demonstrandu-se curajul unor lideri de a merge pana la capat pentru indeplinirea scopului politic si militar pentru care tara si armata fusesera angajate in razboi.
In cei patru ani de lupta si jertfa, au iesit in evidenta aspectele pozitive si negative ale razboiului in cadrul unei aliante cu mari puteri, factorii de risc temporari, dar si avantajele care decurg dintr-o asemenea situatie, atunci cand efortul s-a concentrat pe obiective precise, de interes general.
Au fost patru ani in care romanii din teritoriile aflate sub dominatie straina, inca de la inceputul razboiului (cazul celor din Transilvania si Bucovina), ori in faza finala a acestuia (romanii din Basarabia), s-au implicat sub diferite forme in sprijinul Armatei romane, s-au constituit in structuri militare proprii si au participat la apararea Marii Uniri decise la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia.
Factorul politic a avut un rol decisiv in realizarea Marii Uniri din anul 1918, iar implicarea armatei in asigurarea libertatii de actiune a decidentilor politici nu trebuie nici exagerat, dar nici eludat. Sigur si incontestabil, fara o prezenta militara romaneasca intre Prut si Nistru, in Bucovina si Pocutia, in Transilvania si mai ales in Ungaria, in acest ultim caz pana in martie 1920, desavarsirea Unirii ar fi fost incerta.
Abia dupa ce la Conferinta de Pace de la Paris se contura un curs al actiunilor favorabil recunoasterii unitatii noastre nationale si a frontierelor firesti, cand la Nistru situatia era pe cale sa se normalizeze, iar trupele romane terminasera evacuarea teritoriului Ungariei, la 18 martie 1920, s-a decis trecerea armatei de la starea de razboi la cea de pace, doar unele unitati din Basarabia si Bucovina mentinand si o parte din contingente sub arme pana in primavara anului 1921.
Celor patru ani de razboi, daca este sa ne referim la Razboiul de Intregire, sau chiar sase, daca avem in vedere participarea romanilor la Primul Razboi Mondial in alte armate (austro-ungara, rusa, sarba, bulgara, franceza), istoriografia romaneasca in general, cea militara in special, trebuie sa-i acorde, in continuare, atentia cuvenita.
Acesta a fost si motivul care ne-a determinat sa intreprindem o actiune de suflet, necesara, speram si utila, in care sa aducem in atentie, prin text si imagine, efortul Armatei romane in primii doi ani de razboi, perioada in care tara a trecut prin diverse stari: incredere, speranta, ingrijorare si deznadejde.
Ne-am propus sa evidentiem oamenii si faptele lor, curajul, sacrificiul, faptele eroice colective si eroismul individual, frumusetea si uratenia morala a unor oameni, avatarurile cooperarii politice si militare cu Rusia, riscurile care au planat asupra tarii si armatei in unele momente.
Pentru o imagine cat mai veridica asupra evenimentelor politice si militare din anii 1916 si 1917, am optat pentru prezentarea cronologica a faptelor unor oameni politici, romani si straini, ale generalilor, ofiterilor si trupelor de uscat, aviatie si marina, din toate genurile de arma. Cu siguranta nu am reusit sa reflectam decat partial efortul, suferintele si sacrificiul celor implicati in razboi, poate spre nemultumirea unora, drept pentru care ne asumam cuvenitul risc al criticilor.
Demersul nostru este un omagiu, o recunostinta si o lacrima nevazuta fata de cei care au muncit, suferit si au murit pentru realizarea idealului national in primii doi ani de razboi, cei mai grei sub toate aspectele.
Intreprinderea a fost posibila si datorita sprijinului primit in perioada documentarii din partea personalului Arhivelor Nationale ale Romaniei, Bibliotecii Nationale a Romaniei, Muzeului Militar National „Regele Ferdinand I”, Serviciului Istoric al Armatei, care ne-au asigurat, in conditii legale, de buna colaborare, materialul fotografic necesar, din care am selectat imaginile pe care le-am considerat reprezentative pentru indeplinirea scopului lucrarii si care au permis acest lucru din punct de vedere tehnic. Tuturor le suntem recunoscatori si le adresam bine cuvenitele multumiri.
Nu in ultimul rand, o apreciere deosebita si multumire pentru editor, care a initiat, a sustinut si a facut posibil, prin forte proprii, materializarea unui proiect dedicat centenarului marilor victorii de la Marasti, Marasesti si Oituz din vara anului 1917.
Autorii
Celor patru ani de razboi, daca este sa ne referim la Razboiul de Intregire, sau chiar sase, daca avem in vedere participarea romanilor la Primul Razboi Mondial in alte armate (austro-ungara, rusa, sarba, bulgara, franceza), istoriografia romaneasca in general, cea militara in special, trebuie sa-i acorde, in continuare, atentia cuvenita.
Acesta a fost si motivul care ne-a determinat sa intreprindem o actiune de suflet, necesara, speram si utila, in care sa aducem in atentie, prin text si imagine, efortul Armatei romane in primii doi ani de razboi, perioada in care tara a trecut prin diverse stari: incredere, speranta, ingrijorare si deznadejde.
Ne-am propus sa evidentiem oamenii si faptele lor, curajul, sacrificiul, faptele eroice colective si eroismul individual, frumusetea si uratenia morala a unor oameni, avatarurile cooperarii politice si militare cu Rusia, riscurile care au planat asupra tarii si armatei in unele momente.
Pentru o imagine cat mai veridica asupra evenimentelor politice si militare din anii 1916 si 1917, am optat pentru prezentarea cronologica a faptelor unor oameni politici, romani si straini, ale generalilor, ofiterilor si trupelor de uscat, aviatie si marina, din toate genurile de arma. Cu siguranta nu am reusit sa reflectam decat partial efortul, suferintele si sacrificiul celor implicati in razboi, poate spre nemultumirea unora, drept pentru care ne asumam cuvenitul risc al criticilor.
Demersul nostru este un omagiu, o recunostinta si o lacrima nevazuta fata de cei care au muncit, suferit si au murit pentru realizarea idealului national in primii doi ani de razboi, cei mai grei sub toate aspectele.
Intreprinderea a fost posibila si datorita sprijinului primit in perioada documentarii din partea personalului Arhivelor Nationale ale Romaniei, Bibliotecii Nationale a Romaniei, Muzeului Militar National „Regele Ferdinand I”, Serviciului Istoric al Armatei, care ne-au asigurat, in conditii legale, de buna colaborare, materialul fotografic necesar, din care am selectat imaginile pe care le-am considerat reprezentative pentru indeplinirea scopului lucrarii si care au permis acest lucru din punct de vedere tehnic. Tuturor le suntem recunoscatori si le adresam bine cuvenitele multumiri.
Nu in ultimul rand, o apreciere deosebita si multumire pentru editor, care a initiat, a sustinut si a facut posibil, prin forte proprii, materializarea unui proiect dedicat centenarului marilor victorii de la Marasti, Marasesti si Oituz din vara anului 1917.
Autorii