Descriere
Biserica lui Hristos - Paul Gherasim
La Editura Doxologia a aparut al doilea volum din trilogia testimoniala a pictorului Paul Gherasim - Biserica lui Hristos. Primul volum, Urma Sfȃntului Apostol Andrei, a aparut ȋn 2016, iar umatorul volum, Stergerea urmelor, este ȋn curs de aparitie la Editura Doxologia.
Intalnirea omului cu Dumnezeu, se petrece intr-un spatiu care reprezinta sufletul unei comunitati sau al unui popor, chipul sau si al locului in care traieste. La romani trupul bisericii creste dintr-o natura inteleasa ca dar al lui Dumnezeu, cu a carei substanta si frumusete intra in armonie. Nici o farama din orgolioasa si performanta crestere in volum, capabila sa taie rasuflarea si sa zdrobeasca privirea celui ce se apropie de casa Domnului, nu se regaseste in ctitoriile romanesti, chiar atunci cand avem de a face cu o legendara incercare de a depasi tot ce putea sa insemne o „falnica zidire”.
Este semnificativ faptul ca bisericile noastre medievale nu au aceptat preeminenta modelului constantinopolitan al crucii grecesti si nici mostenirea elenistica a bazilicii. Actul devotional al primilor Basarabi nu a creat, cum s-ar putea crede, un model. Unicitatea spatiala a Bisericii Domnesti, in care simplitatea grava a formelor arhitecturale adaposteste „spatiul” pictural, lipsit de manierismul si excesele calofile ale Bizantului tarziu, reprezinta mai degraba o piatra de hotar. Romanii au continuat sa ridice in cea mai mare parte ctitoriile lor pe planul alungit al navei simple si pe cel deopotriva suplu si extins prin inlantuirea catre rasarit ale celor trei abside. Axul acesta alungit, deschizandu-si bratele catre locul tainei euharistice, se intersecteaza in punctul cuvenit cu sageata boltilor sau a turlelor prin care se cerne lumina venita din cer. Boltile si turlele noastre nu se deschid magnifice si aproape de necuprins cu privirea ca in arcuirea cosmogonica a bisericilor constantinopolitane. Turlele noastre, saltate pe umerii pandantivilor strajuiti de cei patru Evanghelisti, tasnesc catre inaltimile vegheate de chipul celui Prea Inalt. In Moldova, dupa armonioasa rotire a boltii stelate, turlele se lanseaza suple catre infinit. Este o imagine cosmogonica care depaseste ceea ce imaginase un Cosmas Indicopleustes in Bizant. In acelasi timp, zidirea se inalta in limitele a ceea ce Erminia lui Dionisie numeste „masurile celui natural sau firesc”. Sentimentul grandorii lipseste, iar masura aceasta converteste de fiecare data frica si zdrobirea inimii intr-o nesfarsita pace launtrica. Intalnirea cu bisericile noastre inseamna un parcurs catre Imparatia lui Dumnezeu pe care il pregatesc si il calauzesc deopotriva spatiul fizic al arhitecturii si spatiul pictural. Parcursul spatiului fizic, incepand cu pridvorul, locul transparent al intalnirii intunericului lumii trecatoare cu lumina dinlauntru, este insotit de lectura treptata a cartii deschise a picturii. Logosul intrupat, jertfa acestuia spre mantuirea noastra si propria noastra cale catre Imparatia lui Dumnezeu, le aflam in singura ipostaza rodnica: existenta impreuna, intru Hristos.
Ne intrebam adesea care vor fi fost „zorile” bisericilor in Tara Sf. Andrei. Urmele materiale sunt putine si o saracie inselatoare bantuie locuri cheie ale inceputurilor medievale romanesti. Exista insa un fenomen al „eternei reintoarceri” pe care cei preocupati de „calea mare a istoriei” il califica in sfera „minora” a artei populare: bisericile de lemn. Nu putem defini chipul constructiilor ecleziale romanesti fara a vorbi cum se cuvine despre cele mai fragile, mai specifice si mai apropiate de sufletul omului infatisari ale bisericii lui Hristos: ctitoriile din lemn voievodale, boieresti si ale comunitatilor de tarani. Urmele lor preced adesea bisericile de zid, iar documentele ne arata ca pana tarziu, mari asezari, precum Bucurestii, continuau sa le foloseasca si sa le pastreze. Casa omului si Casa Domnului continuau sa existe intr-o similitudine care ne aminteste de timpul primilor crestini, de firescul intalnirii cu Hristos, ca in tacuta alaturare a calatorilor catre Emaus. Nu cred ca exista un loc mai potrivit pentru suspinul pocaintei, lepadarea de sine si rugaciunea inimii ca in alcatuirile simple, mononavate, uneori marcate de sagetile unor turnuri clopotnita, ale bisericilor de lemn.
Deplina infatisare, insa, a locului in care rugaciunea se intalneste cu intercesorii nostri neosteniti este aceea a bisericilor–chilie, cum imi place sa le numesc. Bisericile sapate in stancile din muntii Buzaului, in colinele de creta de la Basarabi sau in zidul de gresie de pe malul raului Doamnei, la Corbii de Piatra, pastreaza la randul lor dimensiunea unei vieti monastice topite intr-o natura primitoare, semn ca asceza si rugaciunea capata, odata cu chipul luminos si senin al monahului, infatisarea unei mari iubiri.
Este semnificativ faptul ca bisericile noastre medievale nu au aceptat preeminenta modelului constantinopolitan al crucii grecesti si nici mostenirea elenistica a bazilicii. Actul devotional al primilor Basarabi nu a creat, cum s-ar putea crede, un model. Unicitatea spatiala a Bisericii Domnesti, in care simplitatea grava a formelor arhitecturale adaposteste „spatiul” pictural, lipsit de manierismul si excesele calofile ale Bizantului tarziu, reprezinta mai degraba o piatra de hotar. Romanii au continuat sa ridice in cea mai mare parte ctitoriile lor pe planul alungit al navei simple si pe cel deopotriva suplu si extins prin inlantuirea catre rasarit ale celor trei abside. Axul acesta alungit, deschizandu-si bratele catre locul tainei euharistice, se intersecteaza in punctul cuvenit cu sageata boltilor sau a turlelor prin care se cerne lumina venita din cer. Boltile si turlele noastre nu se deschid magnifice si aproape de necuprins cu privirea ca in arcuirea cosmogonica a bisericilor constantinopolitane. Turlele noastre, saltate pe umerii pandantivilor strajuiti de cei patru Evanghelisti, tasnesc catre inaltimile vegheate de chipul celui Prea Inalt. In Moldova, dupa armonioasa rotire a boltii stelate, turlele se lanseaza suple catre infinit. Este o imagine cosmogonica care depaseste ceea ce imaginase un Cosmas Indicopleustes in Bizant. In acelasi timp, zidirea se inalta in limitele a ceea ce Erminia lui Dionisie numeste „masurile celui natural sau firesc”. Sentimentul grandorii lipseste, iar masura aceasta converteste de fiecare data frica si zdrobirea inimii intr-o nesfarsita pace launtrica. Intalnirea cu bisericile noastre inseamna un parcurs catre Imparatia lui Dumnezeu pe care il pregatesc si il calauzesc deopotriva spatiul fizic al arhitecturii si spatiul pictural. Parcursul spatiului fizic, incepand cu pridvorul, locul transparent al intalnirii intunericului lumii trecatoare cu lumina dinlauntru, este insotit de lectura treptata a cartii deschise a picturii. Logosul intrupat, jertfa acestuia spre mantuirea noastra si propria noastra cale catre Imparatia lui Dumnezeu, le aflam in singura ipostaza rodnica: existenta impreuna, intru Hristos.
Ne intrebam adesea care vor fi fost „zorile” bisericilor in Tara Sf. Andrei. Urmele materiale sunt putine si o saracie inselatoare bantuie locuri cheie ale inceputurilor medievale romanesti. Exista insa un fenomen al „eternei reintoarceri” pe care cei preocupati de „calea mare a istoriei” il califica in sfera „minora” a artei populare: bisericile de lemn. Nu putem defini chipul constructiilor ecleziale romanesti fara a vorbi cum se cuvine despre cele mai fragile, mai specifice si mai apropiate de sufletul omului infatisari ale bisericii lui Hristos: ctitoriile din lemn voievodale, boieresti si ale comunitatilor de tarani. Urmele lor preced adesea bisericile de zid, iar documentele ne arata ca pana tarziu, mari asezari, precum Bucurestii, continuau sa le foloseasca si sa le pastreze. Casa omului si Casa Domnului continuau sa existe intr-o similitudine care ne aminteste de timpul primilor crestini, de firescul intalnirii cu Hristos, ca in tacuta alaturare a calatorilor catre Emaus. Nu cred ca exista un loc mai potrivit pentru suspinul pocaintei, lepadarea de sine si rugaciunea inimii ca in alcatuirile simple, mononavate, uneori marcate de sagetile unor turnuri clopotnita, ale bisericilor de lemn.
Deplina infatisare, insa, a locului in care rugaciunea se intalneste cu intercesorii nostri neosteniti este aceea a bisericilor–chilie, cum imi place sa le numesc. Bisericile sapate in stancile din muntii Buzaului, in colinele de creta de la Basarabi sau in zidul de gresie de pe malul raului Doamnei, la Corbii de Piatra, pastreaza la randul lor dimensiunea unei vieti monastice topite intr-o natura primitoare, semn ca asceza si rugaciunea capata, odata cu chipul luminos si senin al monahului, infatisarea unei mari iubiri.
Dan Mohanu