Descriere
Un roman care reuseste sa faca o paralela intre viziunea orientala si cea occidentala asupra vietii. Personajul experimenteaza, la fel ca autorul insusi, cele doua moduri de viata si, la sfarsit, trage concluziile...
Traducere din limba engleza de Ciprian Nitisor
Dhan Gopal Mukerji (1890-1936) este considerat primul indian care a reusit o cariera literara de succes in America. Nascut intr-un sat din apropierea Calcuttei si crescut in traditiile castei brahmanilor, a fost educat in scolile unor misiuni protestante, unde si-a insusit de foarte timpuriu cunoasterea englezei vorbite si scrise. Dupa studii incepute la Universitatea din Calcutta, intrerupte de o perioada de implicare in activitatea revolutionara anticoloniala la care aderase sub influenta fratelui sau mai mare Jadu si, dupa o scurta trecere prin Japonia, in 1910, ajunge in America, unde incepe sa scrie pentru a putea studia la Universitatea Californiei si la Universitatea Stanford, unde, patru ani mai tarziu, isi va lua diploma in filosofie. De-a lungul carierei sale stralucite si tragice, a publicat circa douazeci si cinci de volume de poezie, drama, fictiune, filosofie, publicistica sociala si traduceri din literatura religioasa a Indiei, dintre care, cele mai cunoscute, de mult traduse in principalele limbi ale lumii, sunt cele doua romane autobiografice Caste and Outcast (1923, oferit acum publicului romanesc sub titlul Brahman si Paria) si My Brother's Face (1924), biografia lui Ramakrishna The Face of Silence (1926), si povestirile pentru copii Kari the Elephant (1922), Gay Neck: The Story of a Pigeon (1927).
Atat in scrierile sale, cat si in numeroase turnee de conferinte tinute in America si Europa, Mukerji si-a asumat rolul de interpret al religiei si filosofiei indiene, in incercarea de a oferi Occidentului sufocat de materialism alternativa unitatii spirituale a tuturor lucrurilor si refacerea raportului cu natura si cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, actiunea lui poate fi privita ca o continuare a celei incepute de turneul american al lui Vivekananda din 1899-1900, soldat cu infiintarea la New York a vestitei Ramakrishna Mission, cu al carui conducator din acea vreme, Swami Nikhilandanda, s-a si aflat in raporturi apropiate. Fara sa-si renege niciodata calitatea de apartinator al celei mai inalte caste a traditiei indiene, el vede in ea o responsabilitate, nu un privilegiu, manifestand in romanele lui cea mai profunda simpatie si dragoste pentru cei mai umili reprezentanti ai celorlalte caste si plasandu-se astfel la antipodul scrierii pamfletului Katherinei Mayo Mother India (1927) caruia s-a si simtit obligat sa-i dea replica intitulata A Son of Mother India Answers (1928).
Fragment din Brahman si Paria:
... Cand privesc spre trecut si incerc sa-mi rememorez primele impresii, mi-amintesc ca cea mai intensa experienta a copilariei mele a fost forta teribila a chipurilor. Din ziua in care constiinta mi s-a trezit, am vazut chipuri, peste tot chipuri, si am remarcat totdeauna ochii. Era ca si cum intreaga rasa hindusa traia in acei ochi. Pe masura ce am crescut, pe oriunde am mers in calatoriile si pelerinajele mele, am continuat sa simt miracolul chipurilor, al chipurilor naturii, ale animalelor, ale oamenilor. Era o intreaga procesiune de idealuri si dorinte care se desfasurau inaintea mea atunci cand priveam aceste chipuri si in spatele fiecaruia am surprins sclipirea unui gand si am inceput sa-mi formez o idee despre persoana respectiva.
A doua mea amintire este jungla. Casa noastra era situata la marginea padurii, nu departe de oras. Serile, dupa ce se stingeau luminile, obisnuiam sa stam la ferestrele deschise si sa privim spre padure. Imi amintesc in mod special de o seara, cu toate ca trebuie sa fi fost un copil foarte mic pe atunci. Priveam lung spre intunericul de afara, cand am vazut ceva ce-mi parea a fi o mana uriasa impodobita cu bijuterii. Aceasta mana, cu inele care straluceau pe toate degetele ei, venea incet inspre mine din jungla. Miscarea mainii in intuneric era intensa si inspaimantatoare. Am tipat de frica si mama, punandu-si bratele in jurul meu, spuse:
― Nu-ti fie teama, copilasul meu. Aceia sunt doar ochii vulpilor, ai sacalilor si ai altor mici locuitori ai junglei care vin si pleaca la treburile lor.
Eram impresionat de forta extraordinara a vietii, si urmaream in liniste fantasticele mase negre ale copacilor intunecati cu goliciunea care se intrezarea in jurul lor si cu nenumaratii licurici care zburdau in jur. Bunicul, caruia ii placea sa declame versuri, spuse: „Pamantul isi rade de stele aprinzandu-si lampioanele” si in cele din urma, mangaiat si linistit, ma lasai pus in pat.
Locuiam nu departe de un oras de langa Calcutta ‒ bunicul, tata, mama, fratii, surorile mele si eu. Cum eram Brahmani, aveam grija de templul satului care se afla in familia noastra de generatii. Eram cel mai tanar si presupun ca aveam o fire curioasa, caci bunicul obisnuia sa spuna ca puneam mai multe intrebari decat oricare alt copil din cati a intalnit. Poate ca tocmai de aceea observam si pastram in memorie multe detalii din viata de zi cu zi care pentru majoritatea copiilor hindusi trec neobservate sau sunt repede uitate.
Imi amintesc fiecare ora a ritualului nostru, iar in India exista un ritual pentru fiecare ora din zi; un ritual pentru familiile de Brahmani, precum noi, si un ritual pentru tarani si mestesugari. Membrii familiei mele, orasenii, lucratorii campului, numerosii cersetori ― cu totii urmau un stravechi si complex stil de viata, de la rasaritul impetuos, trecand prin amiaza inflacarata, pana la caderea grea a noptii si a linistii. Ii auzeam inainte de ivirea zorilor, pregatindu-se pentru venirea zilei. In jungla elefantii se imbaiasera, tigrul se retrasese, si toate animalele mici se intorsesera in vizuinile lor. Atunci auzeam glasul pasarilor cantatoare; intunericul se risipea, soarele venea galopand ca un armasar de foc, si sute de oameni la portile templului nostru, pe strazi si pe campuri, ii asteptau aparitia pentru a-l saluta. Pe vremea cand eram prea mic pentru a iesi singur din casa obisnuiam sa-i urmaresc de la ferestrele noastre. Isi ridicau mainile si cantau versurile care de patru mii de ani au salutat zilnic rasaritul Soarelui in India:
O, floare a linistii matinale, tu care hoinaresti pe carari fara fir de praf si fara nicio urma de picior omenesc, arata-ne calea zorilor si fii sustinatorul cauzei noastre inaintea Dumnezeului care tace!
Mai tarziu treceau scolarii cu mainile pline de flori. Le aduceau la templul nostru in drumul lor spre scoala, si le tineau cu grija, fara sa le miroasa parfumul, caci lucrul acesta ar fi insemnat o pangarire a jertfei divine. In mersul lor, repetau:
Veniti, sa adunam flori pentru templu! Vantul are murmurul unei taceri pe care-am auzi-o!
Fiintele inaripate si cele cu patru picioare danseaza pentru a marca ritmul pasilor tacerii.
Patrundeau in templu si lasau florile in mainile fratelui meu, care era la vremea aceea preotul insarcinat cu ingrijirea lui, pentru a merge apoi la scoala cantand:
Cu mainile cufundate in culorile muzicii si intelepciunii, binecuvanteaza-ne, o, Zeita a Cunoasterii!
Pe masura ce ziua avansa, apareau si cersetorii, cantand si cerand de mancare sau cate un banut. Cand am crescut mai mare mi s-a trezit un viu interes pentru acesti oameni de care sunt pline strazile satelor Indiei, mai ales vecinatatile templelor. Imi amintesc cum cantau din usa in usa, deseori oprindu-se pentru a vorbi cu unul sau cu altul. Un batran care venise la noi acasa si primise un bol de orez de la sora mea mi-a oferit, in timp ce manca, definitia adevarului. „Daca pui toate faptele bune ale oamenilor pe un taler si cautarea adevarului pe celalalt taler, cel din urma va cantari totdeauna mai greu. Adevarul este ceea ce tine lumea laolalta. Adevarul este ceea ce hraneste universul din inima lui, asa cum copilul este hranit de pieptul mamei.”...