Descriere
Asupra societății de astăzi s-a scris, am tot scris! Multe voci îmbracă haine de apostoli, anunțând varii ideologii care își mistuiesc energiile mai înainte de a-și fi făcut simțită prezența. Tonuri vădit ultimative străbat văzduhul pentru a trâmbița noutatea noutății. O lume cu josul în sus, o lume caricaturală, în cadrul căreia normalitatea își va fi conjugat ființarea sub semnul trecutului. Aferim!, de-acum revin în scenă măștile, interpretând cu stoicism roluri ce nu își mai găsesc întotdeauna corespondent în cotidian. Și totuși... când te aștepți mai puțin, când crezi că ai pus mâna pe cheia tuturor înțelesurilor, viața îți mai plătește-o poliță, îți mai încurcă (cu voia destinului!) pentru încă o dată ițele...
Volumul de față oferă o scriitură modernă ce își poate încurca cititorul: acesta fie va pricepe prea puțin, urmând să zâmbească cu superioritate, fie, în caz fericit, va intra în acest joc al intertextului și va cunoaște cum să-i alterneze înțelesurile oferite de coloratura multistratificată. Deși nu îmbracă prețiozități stilistice ieșite din comun, scriitura provoacă parcă printr-o polifonie ascunsă. Aflat la granița cu fabula, textul lui Gheorghe Ungureanu așază întrebări acolo unde alții s-au grăbit să găsească răspunsuri. Forțând o sintagmă, perso-najele-animaliere devin „nebune întru adevăr”, întrucât ele sunt printre puținele care își confirmă identitatea prin joc. Dar nefiind rolul prefeței acela de a deconspira secvențele narative, voi lăsa bucuria cititorului de a căuta adevăratele identități în spatele personajelor. Trebuie rostit totuși răspicat, proza autorului e plină de ironie și autoironie, de un sarcasm „împrăștiat” în „doze convenabile”, de-venind cadrul prielnic pentru creditarea unui dublu narativ. Deși uzanțele mă îndeamnă să folosesc termenul de proză, am convingerea că textul de față și-ar putea atinge scopul și prin uneltele scenei teatrale ori cu ajutorul camerei de filmat. Lumea omenesc-canină e guvernată de un fericit motto din Terențiu: „... nimic din ceea ce e omenesc nu-mi este străin”. Ei bine, întâlnirea dintre Ica și Uțu (două „potăi cu chef de vorbă”) devine prilej pentru enumerarea ciudățeniilor prezentului, inventariate adesea sub forma unor „convenții existențiale”. Cuvintele se zbat voit între grotesc și filozofic, răzbat dinspre argou, pentru a cocheta mai apoi cu formule-clișeu specifice anilor de dinainte de revoluție, așa încât parodia este la ea acasă, amintindu-ne pentru încă o dată de Baltasar Gracian: „Toate lucrurile caută a le privi pe dos ca să le vezi drept” (Criticonul).
Deși aplicarea unor grile de lectură, destructurarea textului ori alte convenții teoretice par a-și pierde din substanță în fața realității prezentului volum, aș așeza drept temei de început următorul considerent: „Principiul râsului și viziunea carnavalescă, aflate la temelia grotescului, distrug seriozitatea mărginită și orice pretenții de valoare extratemporală și incontestabilă a ideii de necesitate, ele eliberează conștiința, gândirea și imaginația omului în vederea unor noi posibilități” (Mihail Bahitn –Francois Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere). O realitate importantă este aceea că autorul urmărește disponibilitățile afective ale (falșilor!) eroi, ajungând să izvodească fragmente de psihologie care au inclusiv forța de a conveni asupra etichetării personajelor.
Da, nene – e în același timp un tic verbal venit pe linia lui Caragiale dar și un barometru metaforic al unei societăți lipsite de valori credibile, ancorate într-un provizorat autosuficient. Decupez două fragmente, aproape la întâmplare: „Oricare ar fi dintre noi, odată ajuns mult mai departe de ușa cotețului, trebuie să știe cum, dar mai ales când să-și aleagă subordonații, pentru că vorba unora din marii gânditori într-ale managementului, într-o organizare ierarhică importantă, cu cât nivelul este mai către partea superioară a piedestalului, cu atât prostia și confuzia faptelor sunt la fel de îngrijorătoare”; „Din câte se pare, așa după cum s-au manifestat pe la colțuri de stradă, printre ocupanții boschetelor în rândul câtorva maidanezi cu funcții ceva mai înalte, prin presa locală și postul de televiziune, zvonacii și răspândacii, cei fără scrupule, dar având interese comune, au împrăștiat vestea că aș fi divulgat, inclusiv altora, meto-dologiile, practica prin care stăpânii se oploșiseră și încă se mai căpătuiau, despre cei care luaseră în stăpânire directă sau încă se mai ocupau cu privatizările dubioase, cu lucrările publice pe banii contribuabililor, cu retrocedările păguboase altele, altele, altele din țara aceasta ajunsă o pradă”.
Evident, personificările, parabolele, hiper-bolele existente în text, dublate la răstimpuri de o serie de imagini sincretice par a-și deruta și mai mult cititorul. Totuși, cuvinte-cheie îi vor face „jalonarea” mai puțin întâmplătoare. Gheorghe Ungureanu e un om al cărții, demonstrând-o prin știința frazării; mai mult, în cazul dumnealui se poate vorbi despre un micro-univers rafaelit al cuvântului, ce deopotrivă se scaldă în omenesc dar tinde să recupereze și ceva din condiția-i străveche.