Descriere
Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri
Transilvania este, din perspectiva naturii sale exemplare, memoria romanitatii. Cu intaile ei zbateri se incepe drumul nostru, ca popor, in istorie. De aici vin descalecatorii. Din ea si prin ea a pornit fluidul vital catre atat de amar de ani sfasiatul trup al pamantului acestuia. Ea i-a hranit si i-a tinut alaturi madularele. Ea i-a aflat si i-a inchegat nevazuta faptura. In ea, durerea si amarul au fost mai grele, mai apasatoare. In ea, dorul si jalea mai sfasietoare. Peste tot ceea ce exprima sufletul romanesc in Ardeal, de la nastere la ingropaciune, de la cantec la poezie si filosofie, pluteste umbra injeluita a unei lacrimi. Pasul si vorba sunt mai apasate aici de greul a cate au avut de purtat in spate neinduplecatii pamantului. Doina si jocul sunt mai neguroase. Pana si sudalma e mai grea de povara veacurilor de plans. Caci in toate astea se afla inradacinata „durerea unui neam ce moare”, cum scria Octavian Goga.
Sub bolta reintregirii romanitatii s-a asezat ziua acelui 1 Decembrie 1918, zi nepereche, careia, precum limbii romane, maica dainuirii noastre, ii suntem datori in eternitate. Rivalitati si interese adverse, micimi ale sufletului, orgolii si neintelegeri au fost uitate atunci. Fiindca oamenii aceia au fost mai presus de ei insisi, fiindca sub uraniscul boltit de milenii deasupra provinciilor surori, in catedrala inimilor rasuna psalmul reintregirii. Fiindca iubirea de neam si de limba alungase din ea entropia. Mai suntem in stare sa rostim ca ei, cu inima-n pumn si cu rasuflarea taiata: „Traiasca Romania Mare!”? (Horia Badescu)
Transilvania este, din perspectiva naturii sale exemplare, memoria romanitatii. Cu intaile ei zbateri se incepe drumul nostru, ca popor, in istorie. De aici vin descalecatorii. Din ea si prin ea a pornit fluidul vital catre atat de amar de ani sfasiatul trup al pamantului acestuia. Ea i-a hranit si i-a tinut alaturi madularele. Ea i-a aflat si i-a inchegat nevazuta faptura. In ea, durerea si amarul au fost mai grele, mai apasatoare. In ea, dorul si jalea mai sfasietoare. Peste tot ceea ce exprima sufletul romanesc in Ardeal, de la nastere la ingropaciune, de la cantec la poezie si filosofie, pluteste umbra injeluita a unei lacrimi. Pasul si vorba sunt mai apasate aici de greul a cate au avut de purtat in spate neinduplecatii pamantului. Doina si jocul sunt mai neguroase. Pana si sudalma e mai grea de povara veacurilor de plans. Caci in toate astea se afla inradacinata „durerea unui neam ce moare”, cum scria Octavian Goga.
Sub bolta reintregirii romanitatii s-a asezat ziua acelui 1 Decembrie 1918, zi nepereche, careia, precum limbii romane, maica dainuirii noastre, ii suntem datori in eternitate. Rivalitati si interese adverse, micimi ale sufletului, orgolii si neintelegeri au fost uitate atunci. Fiindca oamenii aceia au fost mai presus de ei insisi, fiindca sub uraniscul boltit de milenii deasupra provinciilor surori, in catedrala inimilor rasuna psalmul reintregirii. Fiindca iubirea de neam si de limba alungase din ea entropia. Mai suntem in stare sa rostim ca ei, cu inima-n pumn si cu rasuflarea taiata: „Traiasca Romania Mare!”? (Horia Badescu)