Fefeleaga si alte povestiri

9789738852754

"Nuvela Fefeleaga evoca destinul tragic al Mariei Dinului, o femeie sarmana, care infrunta cu greu loviturile groaznice ale vietii."

Autor: Ion Agarbiceanu
Editura: Agora
Anul aparitiei: 2016
Nr. Pag: 272
Limba: Romana
Disciplină: Limba Și Literatura Română
Format: 13X20 cm
Vârstă: +11 ani
in stoc
12.00 lei
+

Descriere



Referinte critice

,,Agarbiceanu e parintele loan din satul Bucium-Seasa, departe de oamenii cei multi si luminati, care cetesc carti, discuta teorii, se strang la cafenele ca sa se intreaca in a se arata necuviinciosi si nerecunoscatori, se targuiesc mandri cu editorii cei mari, provoaca darile de seama admirative prin legaturile si staruintele lor si lamuresc publicul asupra aspectului lor fizic. La Bucium-Seasa, sa tot vrei, si lucruri marete de astea nu poti gasi. Acolo e putin soare si multa saracie. Prea multa si pentru datoria crestinului si pentru rabdarea romanului. Parintelui ii vine greu, lui care nu traieste din leafa de la Carmuire, sa- i ia ce i se cuvine si poate ca si la Bucium-Seasa sunt saptamani care se incheie cu greu.Si, cand acestea sunt imprejurarile vietii tale, desi Dumnezeu ti-a dat unul din sufletele acelea cu care e mai putin darnic, atunci, in ceasurile de deznadejde trecatoare, cand s-a indepartat duhul lui Dumnezeu, in ceasurile de duioasa amintire a clipelor bune din viata incep sa-ti rasara inainte, ca niste buni tovarasi, toti aceia pe care i-ai vazut purtand si ei, necunoscuti de lume intr-un fel ori intr-altul, crucea lor pentru Hristos. Si iata ca, fara sa fi avut gandul de a scrie, fara sa te fi inspirat de vreo cetire si fara sa te fi intetit vreo ambitie, te trezesti scriind.[... ] Sunt sfinte chipuri, ca ale bunilor batrani ce traiesc din amintiri la umbra muncii si a belsugului feciorilor, ca al vaduvei care-si mana oftand calul batran, impovarat cu piatra, pentru a- si creste copiii care-i mor unul dupa altul, pana se poate vinde si calul, pentru inmormantarea celui din urma. Si este in sfarsit tragedia zguduitoare a omului cu inima inchisa, care- si omoara prin brutalitati nevasta si care-I duce in mormant mustrarea tacuta ce se desface din ochii celui mai mic dintre copiii sai, o capodopera de intrupare a mustrarii de cuget.Sarmani oameni, triste imprejurari! Si totusi mangaierea aza de lumina aurind suferintele, aureoland fruntile mucenicilor, nu lipseste. Intai nu e singura din aceste povestiri in care sa nu fie o clipa de maretie morala ori de nevinovatie desavarsita. Asa e autorul, dar, din fericire, asa e subiectul:' (Nicolae Iorga, Un volum de nuvele al lui Agarbi­ ceanu, ,,Neamul romanesc literar: 1910; retiparit in Studii literare, vol.I, Scriitori romani,Editura Tineretului 1969.),,Peste intreaga opera a lui I.Agarbiceanu se ridica insa din aceasta epoca doua nuvele: Luminita si Fefeleaga, strajele inaintate ale unei literaturi ce sementine sub forma de izvor al satului ardelean, prins in icoanele lui cele mai caracteristice: popa, dascal, carciumar, babe, ciobani, tarani etc...[...] E neindoios ca toate aceste tipuri traiesc, dar e tot atat de neindoios ca indaratul lor se resimte intentia moralizatoare a scriitorului; chiar numerosii alcoolici ce misuna pretutindeni par o exhibitie antialcoolica. Lupta de rasa este iarasi evidenta; lirismul moldovean ce transforma totul in valul lui de poezie este inlocuit cu un tendentionism, care izbuteste sa deformeze realismul mult mai puternic al acestei literaturi. Depasind prin putere de observatie si putere de a reda viata reala pe toti ceilalti samanatoristi, activitatea mai noua a scriitorului nu s-a marginit numai la schita si nuvela, ci s-a indreptat, in chip firesc, spre roman si s-a realizat, inca din 1914, in creatia epica a Arhanghelilor…” (Eugen Lovinescu, Samanatorismul ardelean. I. Agarbiceanu, in Istoria literaturii romane contemporane (1900-1937), Editura Librariei Socec, Bucuresti, 1937; retiparit in Istoria literaturii romane contemporane (1900-1937), Editura Minerva, 1989.),,La Agarbiceanu discutarea problemelor morale formeaza tinta nuvelei si a roma­nului si daca ceva merita aprobarea nesovaitoare este tactul desavarsit cu care acest prelat stie sa faca opera educativa, ocolind predica anosta. Teza morala e absorbita in fapte, obiectivata, si singura atitudine pe care i-o ingaduie autorul e de a face simpatica virtutea. (G.Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent,Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucursti, 1941.) ·,,Scriitorul cultiva ,,nuvela exemplara: admirabil ilustrata in Fefeleaga, povestire zguduitoare prin simplitate, a vietii unei femei din Apuseni. Cand barbatul ei traia si,,lucra in baie”; scotand aur pentru altii cu ,,trei-patru zloti la saptamana”: oamenii ii spu­ neau femeii ,,Maria Dinului''. Cand a ramas vaduva, cu cinci copii si un cal batran si orb, au poreclit-o ,,Fefeleaga”; de cum i-a inceput ,,osanda'' de Sisif feminin, urcand si coborand Dealul-Bailor, cu calul de capastru, incarcat cu minereu aurifer. In jur, natura salbatica isi dezvaluia maretia, isi scutura frunzisul sau arunca un val verde peste padurile inmugurite, primavara, dar nimic din freamatul anotimpurilor nu-i mi ca pe cei doi drumeti: calul era orb si batran; femeia privea in pamant, cu gandul la banii trebuinciosi pentru inmormantarea copiilor, secerati unul cate unul de ftizie. Fefeleaga simte ,,ca-i amar”: dar nu reuseste sa ajunga la identificarea vinovatilor, banuind mai degraba un fatum nemilos, care ar interzice copillor ei sa treaca peste un teribil ,,prag “: la cincisprezece ani. Durerea impietreste femeia si calul intr-un grup statuar, simbolic [...]Notatia e seaca, voit meticuloasa, cu amanunte urate, lipsind portretul de orice urma de idealizare, creand in schimb, prin exactitatea gesturilor repetate mecanic, o puternica impresie de automatism, de secatuire sufleteasca si fizica, incat totul pare o magine de cosmar.Suspendarea timpului, masurat doar de la moartea unui copil la agonia celuilalt indiferenta naturii si a oamenilor dau o perspectiva infinita durerii eroinei, lasand-o,dupa moartea Paunitei, ultima copila, intr-un soi de vid sufletesc. Femeia ajunsese la termenul ,,osandei”: dar nu mai avea ce face cu propria-i viata, pomenindu-se deodata dupa ce- l vinde si pe Bator), singura, parasita intr-o lume oarba, dezumanizata.Aceeasi ironie amara pluteste peste finalul povestirii Luminita, consemnare a biografiei unui ,,suflet simplu”: in inteles flaubertian. Baba Maia, la capatul unei existente fara bucurii, isi asteapta moartea, tintuita la pat, in fata geamului scund prin care defileaza imaginile lumii de afara: ploile, norii, soarele, orizontul uman al satului. Cu toate ca n-a facut nimanui vreun rau, batrana se teme de iad, de viata de apoi, de judecata din urma, pastrand pentru clipa suprema o lumina de ceara, sa-i lumineze ,,drumul de veci".[...]Biografiile ,,exemplare" continua in Bunica Iova, Precupas , Badicul Patrut, Tufa Oana (toate din volumul Doua iubiri), chiar daca, pe alocuri, estompa lirica sterge semificatiile directe ale exploatarii si suferintei generate de aceasta. (Mircea Zaciu, prefata la Ion Agarbiceanu, Opere 1, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1962.),,Ion Agarbiceanu a surprins in realitatea morala un univers si mai ales o umanitate pe care proza romaneasca de pana atunci si chiar de dupa el le ignora si le va mai ignora inca. Nu e o lume de exceptie propriu-zis, desi scriitorul pare a ocoli cu oarecare sistem- cel putin in povestiri - ceea ce se inscrie pe fagasul normei, al tipicului. Preferintele lui merg bucuros spre ceea ce iese din comun, spre originali, spre comportarile mai aparte, si de altfel insusi obiectivul epic nu prea ingaduie ca in raza lui sa intre obisnuitul. Oamenii vin la preot cu necazuri, sa i se spovedeasca sau sa se judece ca in fata unei prime instante de judecata, el insusi patrunde in case cu prilejuri mai putin comune, chemat mai cu seama la capataiul muribunzilor sau al celor morti. Toate acestea au favorizat oarecum o specializare a retinei, au stimulat studierea de predilectie a unei anumite categorii de tipuri, varste si situatii, precum si a psihologiilor aferente [... ]. Intr-un mare numar de povestiri (Sanduta, Gura satului, Neguri, Vecina, Superstitie, Vecini, Vedenii, Onu, Precup-Sarlatanul, Mos lliut etc.) asistam la demontarea rabdurie a unor mecanisme de altfel nu prea complicate, si la demonstrarea modului lor de functionare.Insuirile ,,taranesti “ si ,,ardelenesti" ale povestitorului (umor inciudat, ironie biciuitoare) ies puternic in evidenta. [...]Agarbiceanu n-a fost insensibil la un anumit romanticism al temelor si motivelor rustice, aproape obligatoriu intr-o provincie care a imbogatit literatura romana cu idila (Cos- buc, Slavici, in schitele de inceput) si la o varsta cand ucenicul in ale scrisului se situa decis in prelungirea vrajei lirice sadoveniene. Mai semnificativ e ca Aufklarer-ul demistificator dintr-insul a putut merge mult timp alaturi de descoperitorul surselor de poezie din viata satului, astfel ca tendintei de a dezvalui anomalia, intruchipata in zeci de personaje, i-a putut adauga farmecul firilor enigmatice si gesturile care sporesc frumusetea lumii. Fara asemenea insusiri n-ar fi putut scrie desigur nici Fefeleaga, Luminita, Duralex!, Suferinte, imagini totusi ale sublimului in derizoriu, dar mai ales n-ar fi putut contura idilele slaviciene-sadoveniene din Comoara, O floare salbateca, La o nunta, Hotul, Costea padurarul, Dan Jitarul, Anghelus etc., in care vitalitatea voinicului si ingenuitatea feminina isi spun in chipul cel mai neprevenit cuvantul. [...]Scriitorul matur, cu intelepciune de Nestor, si copilul de odinioara fuzioneaza desa­ varsit: asa nu au putut fi cu putinta tablourile esentiale cu batrani si copii, din care imaginea mamei si a tatalui, existente vesnic robotitoare, aproape ca lipseste. Si astfel, Bunica Iova,Adieri, Zi de vara, Mistretul, Bunica, Nepotul, Cula Mereut, Doi batrani si numeroase altele povestesc istoria vesnica reinnoitii a jocului de mosi si nepoti, a jocului de-a intrarea si-a ie-sirea din viata, in rama daurita a amintirii. (Cornel Regman, prefata la vol. Agarbiceanu, Doua iubiri, Editura pentru Literatura, 1968.)

Valeria Filimon